Nicolae Herlea a plecat să cânte în ceruri

În seara zilei de 24 februarie a încetat din viaţă baritonul NICOLAE HERLEA, după o grea suferinţă, la vârsta de 86 de ani.

Am avut plăcerea să-l întâlnesc şi să realizez câteva interviuri cu domnia sa. Era totdeauna de-o eleganţă impecabilă, cu un zâmbet cuceritor. “Fiecare mare artist ne impresionează, ne contaminează”, spunea Goethe. Ceva din personalitatea lui ne emoţionează pentru că ne oferă o parte a măreţiei lui. Marele poet avea dreptate şi în ceea ce îl priveşte pe Herlea. Creaţia lui fascina şi subjuga printr-o calitate incontestabilă, aceea de a hrăni sentimentul că suntem nu numai în faţa unui virtuoz, ci a unui muzician dăruit cu o complexitate de gândire şi un stil mai puţin obişnuit. În faţa lui Herlea aveai senzaţia că trăieşti muzica alături de el. Cei care am avut privilegiul să-l aplaudăm în sala de spectacol păstrăm în memorie toate acele clipe de neuitat.

Generaţii de-a rândul au avut revelaţia splendorii muzicii de operă şi a bucuriei pe care le-o poate oferi arta cântului, datorită vocii de aur şi măiestriei admirabile a unuia dintre marii artişti lirici mondiali, baritonul Nicolae Herlea.

Nicolae Herlea rămâne, cu siguranţă, unul dintre cei mai străluciţi baritoni care au făcut gloria şcolii româneşti de canto. Pe toate meridianele globului, publicul l-a aplaudat frenetic pentru creaţiile sale, pentru vocea sa divină, de o sonoritate splendidă, generos îmbrăcată în armonice. O tehnică vocală sigură, în egală măsură naturală, în egală măsură elaborată.

“Herlea a strălucit cu cele 24 de carate ale vocii sale”, scria Jean-Louis Barrault. Presa din întreaga lume l-a elogiat. Prestigiosul cotidian “Le Figaro” consemna: “Cel mai bun Figaro pe care l-am ascultat vreodată. Voce de bronz superbă, de caracter tragic, dar care se modulează natural vioiciunii cerute de rol. Una dintre acele voci polivalente, în largul lor atât în rolul lui Hagen din «Amurgul Zeilor» de Wagner, dar şi în rolul din «Il Barbiere di Seviglia»”.

Renumitul cronicar René Dumesnil, de la “Le Monde”, aprecia: “Nicolae Herlea este un Figaro aşa cum l-a creat Beaumarchais, aşa cum şi l-a închipuit Rossini. Vocea de bariton, arta interpretării în rotunjimea vocii, vivacitatea artistului, antrenul său îndrăcit au făcut bucuria serii. Publicul l-a ovaţionat în picioare timp de 25 de minute”.

Nicolae Herlea, o voce nemuritoare

“Vocea sa este aceea a unui astru al bel canto-ului, caldă şi învăluitoare, te înalţă până la tonurile tenorilor şi coboară până la frumoasa sonoritate de bas. Un Figaro ideal pe care ai vrea să îl asculţi iarăşi şi iarăşi…”, scria “La Stampa”.

“Ce a fost Caruso pentru italieni, Şaliapin pentru ruşi, este Herlea pentru români”, comenta jurnalistul de la “Corriere della Sera”.

“Covent Garden a descoperit un imens Figaro în Nicolae Herlea, cu o voce atât de bogată şi de catifelată, cu spiritul lui jovial şi de un gust impecabil, dominând spectacolul. Standing ovations, timp de câteva minute”, afirma ziaristul de la “Daily Mail” din Londra. “O stea strălucitoare pe scenele lumii, Nicolae Herlea este ideal pentru operele lui Verdi şi Rossini şi un bariton cu o voce splendidă”, comenta “Ta Simerina”, cotidianul din Atena. “Un răsunător succes, marele eveniment al stagiunii, primul Figaro cu baritonul român Nicolae Herlea. A fost extraordinar datorită modulaţiilor elegante ale vocii sale şi stilului inventiv”, aprecia “New Herald Tribune”.

Generaţii întregi şi-au deschis sufletul spre frumuseţe şi nobleţe, spre cultură, datorită prestigiului, dramatismului pe care a ştiut să le exprime în marele repertoriu pe care l-a interpretat cu strălucire pe scenele din ţara natală, înainte de a cuceri marile scene lirice: “Teatro alla Scala” din Milano, “Metropolitan Opera” din New York, “Bolşoi Teatr” din Moscova, “Royal Opera House Covent Garden” din Londra, Opera din Paris, “Staatsoper” din Viena, “Gran Teatre del Liceo” din Barcelona ori “Teatro San Carlo” din Napoli, Opera din Berlin, Festivalul de la Salzburg…

Debutul pe scena Operei Naţionale din Bucureşti a avut loc în anul 1951, cu rolul Silvio din opera “Paiaţe” de Ruggero Leoncavallo, în vechiul teatru “Regina Maria” (Fosta Operetă).

Nicolae Herlea şi Mariana Nicolesco

Nicolae Herlea a cântat sub bagheta lui Herbert von Karajan, Kurt Adler, Lorin Maazel, Georges Prêtre, Giuseppe Patane, Nelo Santi, colaborând în ţară cu George Georgescu, Constantin Silvestri, Jean Bobesco…

Nicolae Herlea a apărut pe marile scene ale Americii şi ale Japoniei în compania celor mai frumoase voci ale timpului, împărţind gloria cu Mario Del Molnaco, Placido Domingo, Montserrat Caballe, Joan Sutherland, Grace Brumbry, Nicolai Ghiaurov, Franco Corelli, Cezare Siepi, Giuseppe Di Stefano, Giorgio Tozzi, Carlo Bergonzi, Mirella Freni, Nikolai Geda, Virginia Zeani, Raina Kabaivanska, Niccolo Lemeni Rossi, Giulietta Simionato…

De neuitat sunt incomparabilele lui creaţii în toate rolurile pe care le-a abordat, fie că e vorba de strălucirea rossiniană a lui Figaro din “Il Barbiere di Seviglia”, rol în care a apărut de 550 de ori, fie de caracterele dramatice ale marelui repertoriu verdian: Rigoletto, Contele de Luna din “Il Trovatore”, Renato din “Un Bal in maschera”, Germont din “La Traviata”, Marchizul de Posa din “Don Carlo”, Otello, Ford din “Falstaff”, Don Carlo din “Ernani”, dar şi lordul Aston din “Lucia di Lammermoor” de Donizetti, Tonio şi Silvio din “I Pagliacci” de Leoncavallo, Valentin din “Faust” de Gounod, Escamillo din “Carmen” de Bizet, Carlo Gerard din “Andrea Chenier”, de Giordano, Scarpia din “Tosca” de Puccini, Oneghin din “Oneghin” de Ceaikovski, Igor din “Prinţul Igor” de Borodin.

Acelaşi timbru excepţional, aceeaşi linie muzicală de mare eleganţă, aceeaşi rigoare a stilului, aceeaşi unitate au concurat la unicitatea interpretărilor lui Nicolae Herlea pe care, din fericire, ne-o restituie discurile sale. Să nu uităm de simţul său scenic dramatic înnăscut, dezvoltat printr-o muncă asiduă, neobosită. Repeta un rol de dimineaţa până târziu în noapte. Indiferent de distribuţie ori de compania în care se producea, prin însăşi prezenţa sa ridica nivelul spectacolului la o adevărată sărbătoare.

Nicolae Herlea alături de Cătălin Arbore, la decernarea unui premiu pe scena Operei Naţionale

Mari artişti ai lumii au apreciat la superlativ vocea baritonului român. Printre ei se află Placido Domingo, Roberto Alagna, Herbert von Karajan, Nicolai Ghiaurov şi alte nume de legendă, care îl considerau pe românul Herlea deţinătorul uneia dintre cele mai calde şi mai frumoase voci. În ultimii ani, Nicolae Herlea putea fi întâlnit în postura de preşedinte al juriului Concursului Internaţional de Canto “Hariclea Darclée” de la Brăila, datorită prieteniei sale de o viaţă cu soprana Mariana Nicolesco, unde sfătuia şi încuraja pe cei mai talentaţi tineri cântăreţi români.

Artiştii Operei Naţionale Bucureşti şi întregul colectiv al teatrului îşi exprimă adânca durere pentru pierderea unui solist nepreţuit, care a adus glorie primei scene lirice a ţării şi care reprezintă una dintre marile valori culturale ale României.

Ministrul Culturii, Gigel Sorinel Ştirbu, şi-a exprimat regretul pentru dispariţia genialului artist liric, mărturisind: “Dincolo de distincţiile care, încă din perioada afirmării sale de tinereţe, i-au deschis drumul spre faima mondială, poate că principala cale urmată, în ascensiunea spre măiestrie, a fost reprezentată de propria sa lucrare asupra desăvârşirii artistice, a şlefuirii glasului, pe care Nicolae Herlea mărturisea că îl consideră «darul lui Dumnezeu». Respectându-şi înzestrările, cunoscând mesajul care i-a fost încredinţat şi iubind vocaţia de interpret liric, maestrul a înaintat, într-o spectaculoasă ascensiune, cucerind cu o rapiditate impresionantă treptele succesului mondial. Fie ca sufletul său să-şi găsească odihna veşnică!”.

Nicolae Herlea a rămas un model de discreţie şi modestie, o voce nemuritoare.

“Magia artei se asumă din instinct”

Nicolae Herlea a cântat sub bagheta unor dirijori celebri

Ce amintiri aveţi legate de copilărie, de momentele în care aţi început să cântaţi?

Ştim cu toţii că harul cu care suntem născuţi e comoara care ne-a fost dată să o revelăm, să o desăvârşim în forme supreme şi indiscutabile de expresie, de armonie. Fiind copil la şcoala primară eram străjer şi cântam solo “Trei culori cunosc pe lume”. Eram atunci tenor liric, corzile mele vocale nu erau încă formate. Pe urmă, am devenit bariton. Eram fascinat de operă. În curtea casei părinteşti aveam un cais foarte mare şi îmi făcusem în el un fel de culcuş. Acolo învăţam “Tatăl nostru” în latină şi cântam. Din cauza sărăciei nu-mi permiteam să visez. Datorez mult primului meu Maestru, Duca Costescu, acela care m-a format în anii în care îmi pregăteam armele pentru marile bătălii ce aveau să vină şi care a crezut în mine.

După debutul pe scena Operei din Bucureşti, în 14 aprilie 1950, în “I Pagliacci”, ce a urmat?

Cântam rolul tânărului Silvio, pe care l-am interpretat de nenumărate ori. Debutasem în acel rol în 1958 la “Bolşoi Teatr”. A urmat debutul meu la “Covent Garden” în 1960, iar între 1963 şi 1966 am cântat la “Teatro alla Scala” din Milano şi, în paralel, pe marea scenă a vechiului “Metropolitan” din New York, unde erau Caruso şi Şaliapin… Era o sală imensă, superbă, cu o acustică fantastică. Am suferit atunci când americanii l-au distrus, pentru că avea o mare tradiţie. A urmat debutul meu pe toate marile scene ale lumii.

Pe care dintre ele v-aţi simţit divinizat de public?

Întotdeauna am simţit un fluid între mine şi personajele mele, între mine şi public.

Cum aţi reuşit să vă păstraţi un timp atât de îndelungat vocea?

Dumnezeu mi-a dat echilibru, sănătate şi o extraordinară putere de muncă. Sunt un om foarte activ. Niciodată nu m-am simţit obosit. Am avut şi greutăţi în viaţă, dar acestea au fost compensate de succese. Am fost un interpret teribil de serios, nu mi-am permis să am o viaţă obişnuită ca toţi ceilalţi oameni.

Din vasta galerie de personaje interpretate de dumneavoastră, prin Figaro aţi intrat în legendă. De 550 de ori Figaro!

Rolul a venit la timpul potrivit. Aveam 28 de ani şi am simţit că trăiesc o mare afinitate cu acest rol. Nu mi-a fost uşor să interpretez personajele mele în limbile ţărilor în care am cântat.

Cum apreciaţi rolul dirijorului?

El este coordonatorul şi chiar sufletul spectacolului, alături de ceilalţi protagonişti. Îmi aduc aminte cu dragoste de Jean Bobescu, cu care am debutat pe scena Operei Române. M-a ajutat enorm să fac frazele muzicale, spunându-mi că timbrul meu este cu totul deosebit. Am trăit o mare bucurie colaborând cu Herbert von Karajan la Festivalul de la Salzburg, în “Boris Godunov”, alături de marele bas Nikolai Ghiaurov, dar şi la Berlin şi Hamburg, unde am fost ovaţionat îndelung în “Il Trovatore”.

A fost de 550 de ori Figaro

Care era atmosfera în acea perioadă la Festivalul de la Salzburg?

Erau momente de mare trăire. Era fastuos. Karajan, care a fost ani de zile directorul festivalului, ştia să invite numai artişti de valoare. Acolo am trăit momente de prelungire a sufletului. În 1965, în acel oraş monden de mare eleganţă, găseai linişte, momente de revelaţie, o împăcare cu Dumnezeu. Azi, lumea este mai frământată, mai puţin meditativă, mai puţin contemplativă. Publicul este tentat de spectacole de operă mai şocante.

Când eraţi pe scenă, cum simţeaţi publicul?

Mai aproape de suflet mi s-a părut publicul de la “Bolşoi Teatr”. Pentru mine era un loc sfânt. Am apucat epoca lui de glorie. Într-o zi, o puteai admira pe Galina Ulanova, a doua zi îl puteai aplauda pe Herlea, într-altă zi o urmăreai cu sufletul la gură pe Maia Pliseţkaia sau îl ovaţionai pe Alexander Pirogov în “Boris Godunov” ori pe Lissiţian în “Evgheni Oneghin”. Ruşii erau de neegalat în operele lor. Mi s-a propus să cânt acolo opere ruseşti, “Dama de Pică” sau “Cneazul Igor”, dar am refuzat căci ştiam că nu pot obţine tot ce vreau de la aceste roluri într-o limbă pe care n-o stăpâneam. Nu m-am hazardat. Şcoala mea era cea italiană. Am cântat totuşi Boris Godunov sub bagheta lui Karajan în limba rusă, dar nu la Moscova. Am avut un extraordinar succes la Viena, unde am oferit numai într-o singură seară 350 de fotografii cu autograf, la sfârşitul spectacolului.

O adevărată lecţie de modestie a fost cuvântul dumneavoastră de mulţumire la învestirea cu titlul de “Doctor Honirs Causa” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Am învăţat din această experienţă a cântului şi a teatrului liric că modestia, bunătatea şi munca sunt gemene cu sufletul marilor artişti, că ceea ce exprimă ei nu vine din altă sursă decât aceea care înseamnă dăruire, compasiune, dorinţa de a oferi oamenilor bucurie. Căci noi, artiştii lirici, nu suntem altceva decât purtătorii unui dar al Domnului către semenii noştri. De unde, uriaşa responsabilitate care am crezut întotdeauna că ne aparţine, de unde, ezitările, frământările, temerile dinaintea fiecărui spectacol atunci când păşeşti pe scenă. Magia scenei se asumă din instinct, dar se prepară cu uriaşe eforturi pe care numai noi, slujitorii ei, le ştim. Şi este firesc să fie astfel, căci ceea ce ni se cere este să celebrăm excepţionalitatea şi să oferim lumii sărbătoare după sărbătoare.

Aţi cântat alături de remarcabile voci ale teatrului liric românesc, precum Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Ionel Buzea, Virginia Zeani, Eugenia Moldoveanu… De care v-aţi simţit mai aproape?

Am avut şansa să cânt cu toţi marii tenori ai lumii, de la Mario Del Monaco la Franco Corelli, de la Tito Ruffo la basul Giorgio Tozzi, de la Nikolai Ghiaurov la Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Giuseppe Di Stefano, Monserrat Caballe, Mirella Freni, Teresa Berganza, Joan Sutherland. Au fost soprane splendide, dar nu o pot uita pe Maria Slătinaru, care a avut un timbru à la Tebaldi. Am însă un imens regret că nu am cântat niciodată pe scenele lumii cu geniala noastră soprană Mariana Nicolesco, prietena mea, şi aceasta pentru că ne-au despărţit generaţiile.

V-aţi bucurat de triumf în întreaga lume. Nu aţi fost tentat să nu vă mai întoarceţi, mai ales că familia dumneavostră, soţia şi copiii, erau stabiliţi în ultimii ani în Germania?

Tentaţia a fost întotdeauna enormă. Mi s-a oferit chiar să rămân la “Metropolitan Opera” din New York. M-am întors şi nu am regretat acest lucru niciodată. Am făcut-o şi pentru că aici am foarte mulţi prieteni.

La ce visaţi?

Visez la realizarea celor doi fii ai mei. Îmi doresc ca ei să devină nişte nume.

Credeţi în Dumnezeu?

“Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită”, spunea Cioran, dar cu El, nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemângâierilor. Dumnezeu este cel care mi-a dat gloria. Pe scenă mă visez în vise.

Un interviu pe care l-am realizat cu maestrul Herlea în urmă cu 12 ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.