Nicolaie Milescu Spătarul, spionul țarilor la curtea imperială chineză

Politicienii zilelor noastre se zbat, de ani buni, să intre în niște relații cât mai complexe cu China, țară care este pe cale de a deveni o putere mondială. Ba, mai mult decât atât, unii s-au și lăudat cu niște „victorii“ economico-diplomatice obținute în urma unor vizite oficiale în această țară exotică. Dar, oricum s-ar numi acești politicieni, este foarte posibil ca ei să nu fi avut habar, că mergând acolo, au călcat pe urmele marelui cărturar Nicolaie Milescu Spătarul. La vremea lui, acesta a fost un personaj celebru, pe care trecerea timpului l-a trimis direct în cărțile de istorie. Un nume oarecum ciudat, în spatele căruia se ascunde un personaj fabulos, un cărturar de factură clasicistă, altoit pe un spirit de aventurier veritabil, cum puțini au fost în vremurile sale. Astfel, printre multe altele, el a fost și primul român care a ajuns în China. Acum, când lumea pare a fi devenit atât de mică, poate că asta nu mai înseamnă chiar o mare scofală. Dar acum câteva secole, pe vremea lui Milescu Spătarul, China imperială mai părea, încă, un tărâm magic, aflat undeva la celălalt capăt al lumii. O țară fabuloasă pe care cărturarul nostru a înțeles-o și a descris-o în toată măreția ei decadentă.

Un veritabil „cetățean european“

În urmă cu circa patru secole, Nicolaie Milescu Spătarul a fost unul dintre marile spirite ale vremurilor sale, un personaj de talie internațională care se simțea la el acasă în marile capitale europene. Personalitate deosebit de complexă, el s-a implicat și în politică unde, adeseori, a fost urmărit, însă, de un ghinion teribil. Dar, în cei mai activi ani ai vieții sale, el a fost și un diplomat subtil și deosebit de eficient. Iar asta pentru că era un bun cunoscător al realităților unei lumi care, deși părea mai simplă decât cea din zilele noastre, era la fel de fluidă și dinamică. În plus, dincolo de ceea ce spun, de obicei, cărțile de istorie, Nicolaie Milescu Spătarul a mai fost încă ceva. A fost ceea ce romanele de aventuri numesc „luptător pe frontul invizibil”. Sau, spus pe șleau, a fost spion. Și, ca să respectăm adevărul, Milescu a fost un spion al dracului de bun, amestec de James Bond și Indiana Jones, un cărturar aventurier, pornit prin lume ca să îi descopere tainele.

„Pre învățat și cărturar…”

Prima și cea mai cunoscută referire la Milescu este portretul pe care cronicarul Ion Neculce i l-a făcut, în ,,O samă de cuvinte”, binecunoscuta lui culegere  de anecdote istorice: „Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știea multe limbi: elinește, slavonește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sirma la cai. (…) Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce ave la Ștefăniță-vodă, ce au ședzut și au scris niște hârtii viclene și le-au pus într-un bățu sfredelit și le-au trimis la Constantin-Vodă cel Bătrân Basarabă, în Țara Leșască, ca să se ridice de acolo cu oști, să vie să scoată pre Ștefăniță-vodă din domnie“. Așadar, un complot, cu nimic diferit de toate cele care ne-au măcinat într-o bună parte a istoriei. Ceea ce, bineînțeles, a provocat mânia domnitorului. Însă chiar și mânios, Vodă a dat dovadă de un anume soi de respect: „Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. Și n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuțitul lui de călău, ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au tăiat nasul“. Pedeapsa primită în urma acestui „rateu politic“ a legat de numele Spătarului Milescu și porecla de „Cârnul”.
Bineînțeles că, de fapt, viața cărturarului a fost cu mult mai complexă decât cea descrisă de cronicar. Fiu al slugerului Gavril, Nicolaie Milescu s-a născut, în 1636, urmaș al unei familii de origine grecească, înrudită, însă, cu vechile case boierești ale Movileștilor și Racovițeștilor, cele care au dat chiar și domni ai Moldovei și Valahiei. Conform documentelor vremii, Nicolaie Milescu și-a început studiile la Școala de la Trei Ierarhi, iar mai târziu le-a continuat la colegiul catolic din Iași. Ulterior, a frecventat Academia slavo-greco-latină din Iași, iar mai mai apoi pe cele ale Academiei de pe lângă Patriarhia de la Constantinopol. Iar pe vremea aceea, chiar se învăța carte! Ori pe unde l-au purtat valurile vieții lui studioase, Milescu a fost un student eminent. A studiat istoria Europei, disciplinele filosofice, literatura și teologia. În plus, a deprins limbile slavonă, latină, greacă veche și neogreacă, turcă și arabă. Dar și rusa, franceza și germana. La 17 ani, era „grămătic” la curtea lui Vodă Gheorghe Ştefan, în Moldova. În 1655, l-a însoţit pe Vodă și în Muntenia. Patru ani mai târziu, în 1659, noul domn moldovean, Gheorghe Ghica, l-a ridicat la rangul de spătar. În acelaşi an, după 20 noiembrie, el l-a urmat pe Ghica Vodă și în Valahia, unde acesta a preluat domnia ca urmaş al lui Mihnea al-II-lea. Spre deosebire de vremurile noastre, pe atunci „politichia” era un soi de „sport extrem“: o greșală „tactică”, ori doar nenorocul, te puteau costa capul, pe care ți-l pierdeai sub securea călăului. Și doar cei cu adevărat norocoși se alegeau doar cu exilul din care, atunci când soarta le surâdea din nou, puteau reveni în vechile ranguri și dregătorii. O bună bucată de timp, Milescu s-a numărat printre „norocoși”. Dar, până la urmă, gloria din vremea lui Grigore Ghica s-a încheiat la un moment dat. Un an mai târziu, în 1660, Milescu s-a întors în Moldova, unde domnea Ștefăniţă Lupu. Conform tradițiilor istorice, acela a fost și anul în care Milescu a fost pedepsit în modul descris de Neculce, pentru uneltire împotriva domniei. Astfel se face că între 1660 și 1664, Milescu s-a aflat iarăși la Constantinopol, probabil în exil. Anul 1666 l-a găsit la Stettin (actuala Polonie), la curtea lui Gheorghe Ștefan, aflat și el în exil. De acolo, a plecat la Stockholm, iar mai apoi la Paris. Peste tot și-a întins „antenele“ diplomatice care l-au ajutat să-și susțină atât propriile interese cât și pe cele ale apropiaților pentru care a „uneltit“. Iar asta înseamnă, în realitate, că și-a dedicat energia și abilitatea culegând orice fel de informații pe care le-a considerat utile în complicata urzeală a politicii europene din acea vreme.

Plecat în lumea largă

După pedeapsa mutilantă aplicată de Ștefăniţă Vodă, Milescu Spătarul a fost nevoit să părăsească Moldova din motive…  hai să le spunem „medicale“. Ion Neculce descrie ceva ce seamănă cu un tratament de chirurgie plastică: „Nicolai «Cârnul» s-a refugiat în Țara Nemțască, unde a descoperit un doftor care slobodzie sângeli din obraz și-l boție la nas, și așe, din dzi în dzi, sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit“. Apoi, pentru Milescu Spătarul au urmat câțiva ani deosebit de complicați, în cursul cărora a fost nevoit să peregrineze prin Europa, din Valahia la Stambul, de la Paris la Stockholm. Dar, în tot acest timp, el s-a ocupat intens și de propria lui cultură pe care și-a îmbogățit-o în bibliotecile din Austria, Suedia, Germania, Franța precum și de la Stambul. De fapt, pentru el, aceea a fost una dintre cele mai fertile perioade ale vieții sale de cărturar: a scris mai multe lucrări de istorie, de filozofie și estetică.
Ajuns în capitala Rusiei, a fost prezentat țarului Alexei Mihailovici care și-a dat seama, rapid, că are în față un personaj excepțional, bun cunoscător al situației politice și militare, atât din Imperiul Otoman, cât și din restul Europei. În plus, numărul impresionant de limbi străine pe care le vorbea fluent, l-au recomandat pentru încadrarea în „Posol’skii pricaz“- Departamentul soliilor care era, de fapt, cea mai importantă componentă a Serviciul imperial de spionaj. Evident, era vorba despre spionaj extern. Acolo, el va activa sub numele Nikolai Gavrilovici Spafarii.  Neculce mai afirmă că, în acea perioadă,  Nicolaie Milescu Spătarul a fost și unul dintre profesorii și mentorii țarului Petru cel Mare. Ca om politic de talie europeană, dar și în calitatea sa de diplomat profesionist, ceea ce și pe atunci, la fel ca acum, însemna și „agent secret sub acoperire“, Milescu era convins că puterea militară a Rusiei ortodoxe era singura capabilă să pună capăt expansionismului otoman și să elibereze Moldova și celelalte popoare balcanice. Motiv pentru care și-a expus convingerile geo-politice în cartea „Hismologion“. Ulterior, la sugestia țarului, a scris o serie de cărți privitoare la istoria Rusiei, inclusiv „Genealogia țarilor ruși“. De fapt, prin acele convingeri, Milescu a ignorat „testamentul“ lui Ștefan cel Mare care își sfătuise urmașii să se înțeleagă cu turcii și să nu-și pună vreo nădejde în „Moscali“. Din păcate, evenimentele care au marcat istoria Europei i-au dat dreptate măritului Ștefan cel Mare și Sfânt. Dar asta avea să se întâmple la câteva secole după ce Nicolaie Milescu Spătarul și-a încheiat „misiunea“  în această lume.

Fabuloasa Chină imperială

În vara anului 1674, în urma unor vaste mișcări de populație rusească petrecute în zona fluviului Amur, Nicolaie Milescu Spătarul a primit ordin, direct de la însuși Alexei Mihailovici, țarul Rusiei, să plece în China imperială, într-o primă solie trimisă într-o țară ce refuza, cu îndârjire, contactele directe cu lumea europeană. La prima vedere era vorba despre o vizită strict diplomatică. Aceasta era, însă, doar „acoperirea“ oficială. De fapt, vizita „diplomatică“  era, în realitate, o veritabilă expediție, compusă din 150 de oameni care, sub conducerea personală a lui Milescu, aveau misiunea de a culege absolut orice fel de informații privitoare la tot ce întâlneau în cale. Nimic nu era trecut cu vederea: descrierea amănunțită a locurilor parcurse, precum și cartografierea fiecărui ținut în parte. La fel de atent erau consemnate și obiceiurile populațiilor cu care veneau în contact, de la viața lor de zi cu zi până la credințele lor religioase. Toate aceste informații erau absolut necesare în eventualitatea unor viitoare expediții militare. În mai 1676, expediția condusă de Milescu Spătarul a ajuns în capitala Chinei, imperiu condus pe atunci de împăratul Kangxi. Intrată, deja, într-un declin care, în următoarele secole avea să devină tot mai accentuat, China era totuși o civilizație extrem de avansată și sofisticată, marcată însă de un orgoliu caracterizat prin ură și dispreț față de alte rase și culturi, pe care le trata cu neîncredere și viclenie, dar și cu cinism. În perioada cuprinsă între lunile mai și septembrie 1676, Milescu şi însoțitorii lui au stat în capitala Chinei, iar el a fost primit în audiență la împărat. Diplomat versat, poliglot dar și om de societate deosebit de cultivat, el a reușit să se facă ascultat în acel mediu exclusivist, în fața căruia a promovat interesele Rusiei. Cu siguranță că eforturile lui nu au fost inutile: 12 ani mai târziu, în 1688, împăratul Kangxi a încheiat un tratat cu Rusia, acesta fiind, de fapt, primul tratat al Chinei cu o putere europeană. Milescu s-a întors la Moscova în ianuarie 1678. În anii care au urmat, soarta lui a continuat cu suișuri, coborâșuri și reveniri glorioase. A trăit la curtea țarilor până în anul 1707, când a părăsit această lume zbuciumată. Istoria culturii europene îl menționează ca pe un mare cărturar, una dintre cele mai strălucite minți ale vremurilor sale. Iar în istoria serviciilor secrete, misiunea îndeplinită de el la Curtea imperială din China este menționată ca o primă „operațiune specială“ încheiată cu succes. O misiune  a cărei importanță nu a putut fi depășită decât peste câteva secole.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.