Nora Steriadi și continuitatea artei vechi românești

 

Cariera artistei Nora Steriadi (1889-1948) reprezintă un caz simptomatic al culturii românești și europene din prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta deoarece ea s-a afirmat, pe de o parte, ca exponentă a creației feminine strâns legate de domeniul artelor decorative, fapt care a dus, pe de altă parte, la consacrarea sa în cadrul nou gânditului raport între artele culte și minore.

 

 

Secolul XX a privit plin de curiozitate și cu mai multă înțelegere importanța artelor populare, a celor primitive, chiar arta copiilor, a lunaticilor sau deținuților. Forțele nevăzute, spiritul autentic sau inspirația care dădeau naștere unor forme considerate până atunci decadente, în afara limitelor esteticii – deci a frumosului în sensul clasic – au câștigat un prim plan în scrierile teoreticienilor și pe simezele galeriilor și muzeelor. Nu vom discuta acum despre cauzele încurcate ale acestei reevaluări, ci vom privi asupra felului în care s-a scris despre Nora Steriadi, pentru a înțelege mai bine atmosfera culturală europeană în care artiștii români s-au făcut remarcați și mai ales pentru a-i readuce în vedere opera.

Nora Steriadi s-a născut în 1889 într-un sat gorjean, aspect de mare importanță pentru conturarea biografiei sale artistice. La începutul carierei, creatoarea a oscilat între ceramică și broderie, iar mai târziu, a integrat demersului artistic său tehnica mozaicului.

Profesorul și istoricul de artă George Oprescu o numea în 1948 – în anul morții Norei Steriadi – „o figură din cele mai interesante printre artistele noastre”, aceasta deoarece în actul plămăditor s-a ghidat în special după instinct, neavând o pregătire artistică instituțională. Același lucru îl sublinia și pictorul Ștefan Popescu în 1935, elogiind „temperamentul care fără școală, fără ucenicie a ieșit strălucitor la lumină” și „voința sălbatecă [sic] de a se realiza, sau instinctul sigur care o conduce și care o împiedică să facă greșeli grosolane de gust, cum deseori găsești la cei al căror simț artistic a fost deformat prin școlile proaste ce au urmat”. Același Ștefan Popescu hiperboliza caracterul primitiv și intuitiv al creației sale apropiate de arta populară, imperfectă, stângace.

Totuși, Eleonora Condrus, pe numele său adevărat, devenise încă din 1907 soția pictorului grafician Jean Steriadi (1880-1956), exponent al școlii de pictură românești, devenit om de muzeu și profesor la Școala de Arte Frumoase din București. Contactul cu arta cultă nu i-a fost așadar unul străin. Acest mariaj nu avea să îi știrbească chemarea față de artele aplicate și cu atât mai puțin felul în care a fost percepută de critica de artă.

Totodată, Nora a știut să își asculte propriul dicteu interior, diferențiindu-se de maeștrii olari contemporani care corectau motive ornamentale vechi și le executau „cu linia și compasul”. Artista a pus bazele unui nou „curent” modern, nota Popescu, clădit pe bazele solide ale tradiției țărănești, acesta declarând că „Sobele Ruffer s-ar putea mai pe drept numi sobele Nora Steriadi”. Artistul făcea aluzie la celebra fabrică bucureșteană cunoscută și sub denumirea „atelierul Troița”, care a adunat, la crearea sa în anul 1921, mai mulți tineri artiști plastici, angajați pentru a crea olărie artistică.

Sincer admirator al artelor românești, istoricul și criticul de artă francez Henri Focillon vedea la rândul său în Nora Steriadi o continuatoare a tradițiilor populare: „muncește în același pământ roșcat și ușor, și cu aceleași smalțuri își coace olăria în același cuptor ca smeriții ei prieteni țăranii olari”.

 

Ulcior creat de Nora Steriadi în perioada interbelică pentru atelierul „Troița”. Acesta prezintă un pântec generos și gură bilobată, prin reluarea unei forme proprii olăriei săsești. La nivelul decorației, se remarcă îmbinarea picturii cu sgraffitoul (zgârierea lutului) și dispunerea în relief a motivelor florale. Bunul cultural face parte din colecția Muzeului de Artă Populară „Dr. N. Minovici”, fiind expus în perioada în anii 1930 în nișa sobei marca Ruffer din Odaia de Musafiri a vilei (Imaginea 2 – în Albumul Muzeului N. Minovici).

 

 

 

 

 

Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf, secția Antropologie Urbană, MMB

Surse:

George Oprescu „Nora Steriadi încetează din viață”, Universul, nr. 108, 1948, p. 2.

Henri Focillon, „Ceramica românească, Expoziția d-nei Nora I. Steriade la Muzeul Național din Sevres”, Rampa, iunie 1928, p. 1.

Ștefan Popescu, „Cronica artistică”, Viața Românească, 1935, Anul 27, nr. 7-8, pp. 92-93.