O farfurie spartă și un om întreg

Cu cîteva dimineți mai înainte, am primit un SMS de la un prieten. Îmi transmitea numărul de telefon al unei doamne Dana din Alba Iulia. Care doamnă Dana lucra la un magazin și avea în păstrare un serviciu de vase al unei alte doamne din Alba Iulia. Și care doamnă, la rîndul ei, plecase definitiv din România și îi lăsase un serviciu de porțelan să-l vîndă cuiva preocupat de vechituri. Am sunat-o și mi-a spus repede să trimit pe cineva cu 400 de lei ca să-i dea serviciul. Și gata, ați făcut o afacere, a zis ea, grăbită de cine știe ce!
În sfîrșit, închideam o poveste neterminată, începută de la o farfurie spartă.

Prost de bun, cum suntem cu toții uneori, am dat unui francez (nu aveam de unde să știu că este și nespălat și cărpănos) un serviciu de vase ca să-l folosească o vreme, pînă cînd se așază în București. Îl aveam de multă vreme într-o debara și decît să stea în praf mai bine stătea pe masa unui om. Cînd a plecat, francezul, fără să-mi spună ceva, mi l-a lăsat pe masă și s-a dat dispărut, fără să-mi spună că lipsea una dintre farfuriile adînci. O spărsese, o pierduse, o mîncase, Dumnezeu știe ce făcuse cu ea dar nu mai era. De fost, nu era nicăieri. Trebuie să vă spun că era un serviciu de masă de culoare albastră, un albastru cobalt, cu o bordură galbenă de aur, pe buza farfuriilor. Și era lucrat la mare artă, în stilul porțelanurilor vechi, cum numai în muzeul de la Meissen mai văzusem. Evident, în stil clasic, impecabil, fără decorații inutile. Îl aveam de aproape patruzeci de ani. Era între primele mele obiecte personale. Primul a fost un ibric smălțuit pe care îl foloseam în fiecare dimineață la cafea. Al doilea, o lingură cu coadă lungă, de vulpe, al treilea o mașină de scris Erika, importată din RDG, al patrulea, un magnetofon Maiak, produs sovietic, la care ascultam muzică în fiecare noapte.

Ani de zile, acestea au fost singurele mele obiecte importante. Și, într-o zi, ca din întîmplare, s-a adăugat un serviciu de porțelan despre care nu știam mare lucru. Nu l-am visat, nu l-am căutat. A ajuns la mine cu totul întîmplător. Tînăr ziarist, vizitam fabrica de porțelanuri din Alba Iulia. Este drept că o mătușă îmi spusese că n-ar strica să îmi cumpă și niște vase că se apropie vremea să mă însor și ar fi bine să am și eu „farfuria mea”. Nu i-am spus că mai fusesem cîndva însurat și că din povestea noastră de dragoste nu rămăsese nici o farfurie.

Ei bine, dacă nu aveți timp și nici răbdarea nu vă lasă în pace, lăsați povestea aceasta pentru altădată. Sau pentru totdeuna. În fond, este vorba de o farfurie spartă. Anii au trecut și din cauza farfuriei sparte, serviciul meu de porțelan a zăcut într-o debara, împachetat și protejat lîngă alte vechituri și geamantane goale. Totul a fost îngropat în uitare pînă cînd am intrat într-o expoziție cu licitație, alcătuită din obiectele care le-au aparținut Ceaușeștilor. Acolo am re-văzut farfuriile albastre cu bordură de aur! Așa mi-am amintit de serviciul meu descompletat. Atunci mi-a venit ideea să caut o farfurie pereche pentru a o înlocui pe cea dispărută din serviciul meu cumpărat în tinerețe la Alba Iulia.
Totul se petrecuse cu multe decenii în urmă. Scrisesem un articol despre niște artiști de la Porțelanul, o fabrică de top condusă de o femeie destoinică. Rar mi-a fost dat să întîlnesc un asemenea om, atît de întreg și de limpede la minte. Se numea Covaciu și avea un comportament de general, de comandant de oști, deși, la o cafea, se trăda singură și arăta o doamnă de un farmec aparte. Cu decenii în urmă, doamna Covaciu m-a întrebat dacă nu vreau să-mi cumpăr un serviciu excepțional de porțelan. N-o să mă întîlnesc de prea multe ori cu așa ceva: Cum știam că mă paște o însurătoare, am zis: „Bine, îl iau!“, chiar dacă era vorba de un preț destul de piperat. Așa am ajuns proprietarul uneui serviciu de vase de culoare albastră și cu bordură de aur pe care l-am scos din debara pentru un cărpănos de francez. Și care mi l-a descompletat cu cîteva luni înainte de pleca. Culmea, la puțină vreme, am văzut același serviciu de porțelan într-o expoziție cu obiecte aflate în folosul familiei Ceaușescu. De fapt, acea expoziție m-a și băgat în priză. Adică m-a împins pe drumul unei încercări năstrușnice. Să caut pe la toate tîrgurile de antichități, prin magazine și expoziții de vechituri, după farfuria albastră cu bordură aurie. Acest joc al imposibilei completări împreună cu povestea spargerii farfuriei din serviciul pe care l-a avut și familia Ceaușescu m-a ținut agățat într-o poveste din tinerețe. De atunci, poate de patru decenii, am rămas cu amintirea și cu imaginea doamnei Elena Covaciu din Alba Iulia. La un moment dat, chiar m-am gîndit să o caut să o întreb dacă prin magaziile fabricii din Alba Iulia nu mai există cumva o ultimă farfurie pierdută. Dar cînd m-am trezit să încerc, doamna Covaciu nu mai lucra de ani buni la Porțelanul. Trecuseră zgomotos ca trenurile de marfă. Dar, într-o zi, prietenul meu Nicolae Sârghie, legat de Alba Iulia ca și de Orăștie, m-a întrebat din senin dacă vreau ceva de la Alba Iulia. Și atunci i-am zis mai mult într-o doară:
–Du-te pe la piața de vechituri și pe la anticariate și caută-mi o farfurie albastră cu bordură aur. Și cumpăr-o, indiferent cît ți-ar cere pe ea!
I-am trimis pe WhatsApp o fotografie a unei farfurii de supă, cumpărată cu patru decenii în urmă de la Porețanul, și am abandonat subiectul, fiind convins că nu duce nicăieri. N-a trecut mult și prietenul meu a revenit dezumflat.
–Nu se mai fabrică de aproape 40 de ani. N-am de unde găsi așa ceva. Dar mai întreb pe la pensionarii de la Porțelanul, cum îi mai zicea fabricii Apullum. Poate ai noroc!
După o vreme, Nicu Sârghie a revenit.
-Tu știi ce ai? Un pensionar de la Porțelanul mi-a povestit că în nu știu ce an s-ar fi produs 10-15 seturi de porțelan cu cobalt din care a fost ales cel mai frumos pentru un cadou de ziua lui Nicolae Ceaușescu. Unul a ajuns la el, celelalte s-au trimis pe la Guvern și pe la județ, unele s-au vîndut, poate s-au prăduit și s-au împrăștiat pe la diverși. Dar de găsit, nu mai găsești nici o farfurioară. Și nu mai există nici urmă de cobalt.

Asta e! M-am ales cu o șapcă a lui Nicolae Ceaușescu, cumpărată la o licitație ținută în vila din Bulevardul Primăverii și cu un serviciu de vase descompletat, similar celui făcut cadou lui Nicolae și Elenei Ceaușescu și, mai apoi, vîndut pe bani buni la o licitație internațională. Și, cu asta basta! Pe doamna Covaciu n-am mai văzut-o niciodată, deși am auzit de cîteva ori de numele ei. La Alba Iulia, apăruse un tînăr om politic cu numele Covaciu. Mi-am imaginat că trebuie să aibă o legătură cu doamna Covaciu din Epoca de aur a fabricii de la Alba Iulia. La un moment dat, cineva a mai adăugat o crenguță la arborele doamnei Covaciu. Mi-a spus că tînărul om politic Cosmin Covaciu este fiul directoarei de la Porțelanul. Înainte de a fi fost promovat la Prefectura județului Alba, a condus și el o fabrică de porțelanuri, ridicată la periferia orașului ardelean. Am căutat pe Google și am dat de Cosmin Covaciu, fost director al „IPEC Alba Iulia”, a doua sau a treia fabrică de porțelanuri din Europa.

Nu m-ar mira ca IPEC să însemne de fapt „Întreprinderea de Porțelanuri Elena Covaciu”. Adică revanșa profesională a doamnei Covaciu, generăleasa care a pus porțelanul românesc pe harta Europei și a lumii. Și de la care păstrez un set de farfurii de o frumusețe rară, de un alb albăstrui și translucid, cu margini de aur, pe care l-am reîntregit abia după plecarea unei familii românești prin Europa.
Și, din moment ce și-a vîndut inclusiv vasele, cu gîndul de a nu se mai întoarce niciodată!