Autointitulat discipol al lui Nicolae Grigorescu, de a cărui creație a fost influențat încă din perioada studiilor, Gheorghe Petrașcu (1872-1949) realizează o operă puternic marcată de un colorit grav, concentrat, cu o puternică forță evocatoare. În ceea ce privește nudul, el îi oferă o nouă interpretare și înfățișare, fără a nega tradiția dar abordând un stil diferit, printr-o studiată transcendență cromatică, cu accentul pe „frumusețea calmă, suavă, puțin senzuală prin situarea nudului într-un interior sau acoperirea lui cu crâmpeie de veșmânt, un șal, o pelerină ce atârnă pe umăr etc.ˮ O trăsătură constantă a creației sale este raportarea la romantism, lăsând uneori senzația nonfinalității în lucrările sale. Adept al lucrului în atelier, cel puțin în privința nudului, considera că interiorul atelierului asigură discreția, intimitatea și sinceritatea atât a artistului, cât și a modelului. „Paroxismul culorii stimulează afluxul sentimental, înlătură emoțiile brutale sau trezirea din latență a voluptății erotice.ˮ În comparație cu Pallady, Tonitza și Camil Ressu, Gheorghe Petrașcu a văzut corpul feminin nud ca pe un obiect colorat din ceramică. Folosindu-și acutul spirit de observație și făcând uz, cu generozitate, de efectele luminii, el a reprezentat femeia în calmul unei zile de odihnă petrecute în atelier, în dormitor, într-un salon neutru ori într-un interior improvizat punând accent pe „fixarea raporturilor de lumină, umbră și culoare, totul având ca țintă expresivitatea gesturilor și relevarea esenței în volume.ˮ
După 1902, drept membru fondator al Tinerimii Artistice, avea să se numere printre cele mai importante nume ale artei românești moderne, având și o pictură ce îi afirma poziția. Avea să lucreze pentru încă 40 de ani, devenind unul dintre cei mai longevivi și apreciați creatori din secolul al XX-lea, fiind totodată primul pictor de la Nicolae Grigorescu care era acceptat în rândurile Academiei Române (1936).
Naturile statice ale lui Petraşcu au capacitatea de a ridica obiectele simple la nivelul de strălucire al pietrelor preţioase. Nu sunt niciodată prea variate sau prea sofisticate în aranjamente compoziţionale, apelând doar la câteva obiecte folosite ca leitmotiv. Ca o regulă, masa este acoperită cu o stofă de culoare albă, cu imprimeuri negre sau bleumarin, cu flori roşii sau roz sau pături cu dungi în genul celor populare. Pe aceste pânze, sunt aşezate în variante infinite obiectele prozaice care capătă nobleţe prin preţiozitatea culorilor şi voluptatea materiei dense, bogate în efecte plastice.
Din momentul debutului său artistic din anul 1900 şi până în ultimele clipe de creaţie (1942), Gheorghe Petraşcu şi-a petrecut viaţa în faţa pânzelor sale, pe care a aşternut, cu măiestria specifică unui iscusit meşter al metalelor preţioase, culorile smălţuite sau catifelate, impunându-se pe cele mai importante simeze şi seducând de fiecare dată privitorul sensibil şi cunoscător. Inspirat din realitatea exterioară, Petraşcu transpune în operele sale, motivele supuse unui proces de interiorizare, ridicând la rang de capodoperă obiecte aparent lipsite de importanţă. Instinctul său artistic îl ajută să elaboreze adevărate spectacole picturale, să ofere străluciri eterne materiei picturale, să transforme banalitatea cotidiană în surse de visare, o celestială magie cromatică. Asemeni lui Cézanne, Van Gogh, Andreescu, Luchian, Tonitza, Gheorghe Petraşcu are capacitatea de a trece printr-un proces de metamorfozare, o simplă oală smălţuită, obiectele obişnuite de pe masa din propriul atelier, interioarele cu colţuri intime, zidurile patinate de ani, preocupat de a revărsa tumultul paletei cromatice, în strânsă corespondenţă cu propriul temperament, adunând cristale de lumină pe materia saturată de pastă.
Îndrăgind profund și pelerinajele, pe care le face încă din tinerețe, la Londra, Haga, Amsterdam, Berlin, München, Viena, Bruxelles, Senlis, Zürich, Berna, Basel, Stokholm sau Toledo, Gheorghe Petrașcu va rămâne cel mai impresionat de Veneția, orașul cu trăsături de muzeu. O descoperă în anul 1902, cu ocazia unei călătorii pe care o întreprinde aici, când se va bucura de arta marilor maeștri, precum Rembrandt, Rubens, Tizian sau Velasquez, de care va rămâne profund impresionat. Începând cu anul 1902, pictorul va reveni la Veneția în dese rânduri, unde va rămâne impresionat de priveliștile panoramice ale Palatului Dogilor sau ale Palatului Ca’ d’Oro, ale Podului Rialto, ale Catedralei San Marco sau ale semețului Campanile. Cu elementele ce i le procura cetatea, Petrașcu va construi un oraș nou, fermecător și realist, văzut ceva mai material și cântărind mai greu, cu ceruri mai puțin transparente, palete mai întunecate, păstrate în ziduri roșii, detalii ce plăsmuiesc o Veneție care îi aparține.
George Călinescu definea Veneţiile lui Petraşcu astfel: „dramatice privelişti veneţiene ale lui Petraşcu, cu mult mai profunde decât ale lui Canaletto, descompuneri în culori grele şi somptuoase a unui cadavru de oraş”.
Articol scris de Drd. Ana Maria Măciucă, muzeograf/Sectia Arta/Muzeul Municipiului Bucuresti
Faceti si un proces al comunismului. Ia vedeti cati morti are in spate? Sau nu da bine ca, cei care l-au adus si propovaduit nu trebuiesc descoperiti. Se incearca anularea tuturor valorilor de parca nu e suficient ca au omorat pe rupte tot ce a indraznit sa aiba ceva de spus si au furat tot ce a apartinut acestui popor insusindu-si fara scrupule.