O personalitate pe nedrept trecută în uitare, Aurel Vlad

O personalitate pe nedrept trecută în uitare – Avocat, doctor în drept, deputat, ministru, Aurel Vlad. 

Despre destinele unor de seamă precum şi cel al lui Aurel Vlad din Orăştie, au fost scrise şi probabil se vor scrie multe rânduri, dar se pare că niciodată nu reuşim să învățăm suficient de bine cine au fost și ce au reprezentat, nu reușim să și înțelegem biografiile atât de complexe de aceia îi uităm.

Aurel Vlad a vorbit mulțimii, la 1 decembrie 1918, de la prima tribună, se afla şi prezidiul adunării în frunte cu preşedintele George Pop de Băseşti, știm astăzi că atunci au luat cuvântul reprezentanţii celor două biserici naţionale, precum si exponenţii politici, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Petru Groza, Iosif Jumanca.

Aurel Vlad s-a perindat şi pe la alte tribune, fiind un bun orator şi având un stil de exprimare mobilizator.

Bun şi înflăcărat vorbitor, orăștianul dobândise o mare popularitate în urma acţiunilor sale politice naţionale. Prezenţa sa în mijlocul mulţimii era menită să anime o numeroasă asistenţă, venită să salute actul de Unire.

Alexandru Vaida menţiona în Memoriile sale, că alegerea de la Dobra din anul 1903 a fost primul mare pas spre Unirea din 1918. Generaţia Unirii a avut meritul de a fi fost pregătită pentru ce i-a rezervat istoria.

Remarcabilul om politic orăştian a fost membru în Consiliul Dirigent, organ politic decizional sui-generis al Transilvaniei.

De asemenea, doctorul Aurel Vlad a fost cel care a susţinut prin resurse materiale actul unirii Transilvaniei cu România de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Aceasta în condiţiile în care Consilul Dirigent avea nevoie de fonduri pentru a plăti noua administraţie creată, armata şi alte cheltuieli.

La acea vreme băncile nu dădeau credite decât în anumite condiţii de garanţie şi ipotecare iar ajutorul financiar venit din partea unor persoane precum doctorul Vlad era de apreciat. Pentru acest scop Vlad a ipotecat moşia de la Bobâlna la Banca Ardeleana din Sibiu şi Victoria din Arad, de unde a obţinut banii pe care i-a pus în slujba actului unirii.

Spre sfârşitul anilor 30, pe fondul gravei instabilităţi politice, politicianul din Orăştie decide să se retragă din viaţa publică.

Regimul comunist instaurat în România îi găseşte pe mulţi lideri politici, şi nu numai, ca fiind incompatibili cu noul sistem.

Arestat de Securitatea din Sibiu în data de 5/6 mai 1950, la 75 de ani, a fost dus la Sighet la 7 mai, fiind internat pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951.

Cu toate că a murit în penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953. Mormântul acestuia, ca a atâtor alţii, a fost groapa comună.

Familia Vlad a fost deposedată de întreaga avere, moşia de la Bobâlna a fost împărţită, ferma în parte distrusă, în parte transformată în sediul CAP , de asemenea, a fost naţionalizată banca şi apoi a fost desfiinţată, iar hotelul din Orăştie al familiei precum şi staţiunea Geoagiu au fost trecute în proprietatea statului.

Soţia doctorului Aurel Vlad a avut domiciliu forţat la Blaj, unde a avut parte de un sfârşit dramatic.

Fusese arestată încă din 1951, sub acuzaţia de deţinere de aur şi bijuterii. Anii de sfârşit ai vieţii i-a trăit cumplit, fără a avea veşti despre soţul şi fiul ei, şi într-o mizerie neagră.

Aceste rânduri sunt un scurt omagiu pentru un om care a avut un crez, care a reuşit să se impună pe scena politicii naţionale şi care înseamnă ceva pentru istoria neamului românesc – doctor Aurel Vlad.

Biografie:

Se naște la Orăștie, la 25 ianuarie 1875, în familia avocatului Alexandru Claudiu Vlad (secretar la magistratura orașului) căsătorit cu Aurelia (fiica marelui cărturar Gheorghe Barițiu). Tatăl său, Alexandru Claudiu, moare la vârsta de 25 de ani în anul 1880  (de apendicită) lăsând în urmă 3 copii, Victoria de 6 ani, Aurel de 5 ani și Alexandru de 2 ani. A făcut  școala primară și la Liceul Reformat Maghiar „Kún” din orașul natal.

Era pasionat de limba latina și de matematica, iar profesorii îl lăudau pentru perseverenta cu care muncea. Profesor de religie i-a fost chiar Miron Cristea, viitor Patriarh și prim-ministru al României, care a scris peste ani despre caracterul fostului sau elev: ,,De atunci prevedeam că va juca un rol remarcabil în viața neamului său, mai ales că superioritatea sufletească a mamei sale oferea o garanție sigură în aceasta nădejde”.

Și Barițiu s-a minunat de istețimea nepotului lui, când a plecat de la Sibiu la Orăștie ca să-și viziteze familia. Era anul 1892, Aurel avea numai 17 ani, însă intra cu încredere in dezbateri politice. Cei doi au vorbit atunci despre situația minorităților din Austro-Ungaria și, apoi, surprins de abordările lui, Barițiu l-a lăudat inclusiv apropiaților de acasă, de la Sibiu. Cu o subliniere importantă despre abilitățile lui și despre cum ar fi meritat să fie ,,jertfit si ultimul ban pentru a-și termina studiile, căci se va alege om mare de el”.

A studiat științele juridice la Budapesta. Chiar în primul an de facultate a obținut o bursa de la Fundația Emanuil Gojdu; le erau oferite românilor din Transilvania și Ungaria, Victor Babeș și Traian Vuia s-au numărat printre beneficiari acesteia.

La Budapesta, Vlad li s-a alăturat studenților români care se întâlneau in cadrul Societății de Lectura ,,Petru Maior”. ,,Numai adunați întru-un loc, sub un scut, în bună înțelegere”, cum era notat în almanahul organizației din 1901, puteau să se cunoască. Mulți tineri în acei ani  își dorea unirea cu România, iar preocupările și calităților sale este cooptat în conducerea Societății, în funcția de notar, alături de Octavian Beju, între 1893 si 1894. Iuliu Maniu era vice- președinte si viitorul protopop Elie Dăianu, președinte.

După absolvire face un stagiu de 3 ani de practică (1897 – 1899) în biroul avocatului Mihai Bontescu din Hațeg, cu care era înrudit după mamă. În acest timp își pregătește doctoratul și își susține examenul pentru cenzura de avocat, care să-i permită să profeseze liber.

În anul 1899  dobândește titlul de doctor la Universitatea din Budapesta. Ca  la 1 octombrie 1900 să își deschidă cancelarie avocațială la Deva. Tot în anul acesta este apărător în procesul „Cununii lui Avram Iancu”.

Candidează, prin concurs (la care participă trei candidați) pentru postul de director al băncii „Ardeleana” rămas vacant în urma plecării lui Ioan Mihu, în anul 1901, și îl câștigă, urmând ca în 17 septembrie 1901, adunarea generală a acționarilor să aprobe contractul dintre bancă și tânărul avocat, acesta din urmă asumându-și sarcinile de jurist consult. Începând de la 1 noiembrie, Vlad intră în activitate ca director al băncii din localitate.

În mai 1903 a rămas vacant cercul electoral al Dobrei, în urma decesului deputatului Lázár Arpád. În urma alegerilor de la 6 iunie, Aurel Vlad a ieșit învingător cu 256 voturi față de 207 ale lui Farkas Béla. Primul discurs al lui Aurel Vlad în Parlamentul de la Budapesta se produce în ședința din 8 iulie.

Calitățile sale de bun orator în Parlamentul de la Budapesta, precum și determinarea afișată i-au atras atenția lui Nicolae Iorga, care a scris despre Aurel Vlad în „Neamul românesc“ din vara lui 1906: „în acest trup fraged e multă putere de lucru și, mai ales, multă hotărâre neînduplecată. E avocat în Orăștie, unde toți țin la dânsul, de la ajutorul său în presă, preotul Ioan Moța, un tip de cleric luptător, până la cel din urmă țăran. Vorba-i e ușoară, și are solide cunoștințe de drept.

În noiembrie 1905 se căsătorește cu Ana Iancu (născută Adamovici). Prin acest mariaj, Vlad devine proprietarul unei întinse moșii la Bobâlna. Știe să o gospodărească eficient și să-și asigure o oarecare prosperitate.

1914 – pe durata războiului se retrage pe moșia de la Bobâlna.

1916 – Împreună cu Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și Cicio-Pop participă la înmormântarea Regelui Carol al României. Cu acest prilej, aceștia au avut întrevederi cu mai mulți oameni politici din București, fiind primiți chiar de primul ministru Ionel I.C. Brătianu. După vizita la București consemnează: „… din convorbirile avute cu aproape toți factorii politici mi-am câștigat convingerea că războiul va fi de lungă durată și că România va intra târziu în război și pe partea acelor unde înclină victoria.”

Dl. Nicolae Iorga, unul dintre merituoșii profesori de la universitatea din București a scris în „Sămănătorul” următorul articol:

Politică și cultură la Românii neliberi. Acum câteva luni un tânăr advocat din Ardeal, doctor al Facultății din Budapesta, dl. Aurel Vlad, a fost ales, contra voinței guvernului, dar fără o luptă prea îndârjită, ca deputat român al unui cerc electoral din sud-vestul Ardealului. Alegerea a provocat un mare entusiasm printre acei cari o pusese la cale sau o dusese la capăt. Dl. Aurel Vlad a mers în capitala regatului Ungariei, a luat parte la ședințele Parlamentului și a ținut în tumultul schimbării de regim de mai deunăzi, un discurs prin care-și afirma credinţele și rostul.

Cuvântarea a fost înainte de toate foarte îndrăzneață și și-a făcut loc voinicește prin întreruperile injurioase sau batjocoritoare, ironice sau violente, totdeauna însă hotărât vrășmașe. Deputatul „naționalist” român a găsit accente înalte pentru a răspunde atacurilor ce poluau împotriva sa, și culmea a fost atinsă de tânărul luptător fără sfială și frică atunci când din buzele sale a ieșit limpede marele adevăr, pe care pentru sine, îl cred și Ungurii: că adică de la Dumnezeu vin, veșnice ca și dânsul neamurile ce alcătuiesc omenirea.

În anumite grupări politice de dincolo acest „eveniment”, un român care a vorbit în cuvinte ungurești românește în mijlocul reprezentanților legali ai poporului dușman, a cășunat o mare bucurie, și către îndrăzneala, către talentul și patriotismul d-lui Aurel Vlad tovarășii au ridicat imnuri de laude. Din alte cercuri, ale pasiviștilor, care se țin de vechea hotărâre ca Românii deposedați prin constituție, legi și aplicarea legilor de drepturile lor logice și istorice, să nu stea la taifasul unguresc din Budapesta, din aceste cercuri s-au auzit aspre glasuri de mustrare. Și la noi, cu neînțelegerea obișnuită pentru lucrurile românești de peste hotarele regatului, s-a vorbit destul despre discursul d-lui Aurel Vlad și despre triumful activiștilor.

Să fie însă îndreptățit tot acest zgomot, toate aceste certuri, atâtea speranțe și atâtea temeri? Poate aduce un folos trainic, e un pas spre drum lung și cu noroc alegerea d-lui Vlad ? Sau românii de dincolo — ca și în mare parte, cei de dincoace, cum am spus mai deunăzi, — să aibă nevoie de altceva decât de manifestații politice, încununate sau ba de biruință ?

* * *

Povestea d-lui Aurel Vlad nu e deloc nouă. Ea s-a petrecut tot așa: cu hotărâri bărbătești, cuvinte îndrăznețe, curat patriotism, iar la sfârșit prigonire și ruină, acum vre-o sută cincizeci de ani. Aurel Vladul de atunci, care nu era așa de tânăr ca cel de astăzi, dar avea inima tinereților sale, care i-a și rămas totdeauna, — n-a fost ales deputat, demnitate ce nu era pe atunci, ci a devenit baron și membru în Dieta Ardealului, pierdută astăzi pentru cea generală din Budapesta, prin faptul că voturile clerului românesc unit îl înălțase pe scaunul de primejdie și umilință al vlădiciei.

Vlădica Inochentie Klein, om războinic și neînfrânt, suflet înfocat al întregului său neam, alcătuit pe atunci aproape numai din iobagi, s-a dus între Ungurii din Dietă, a vorbit latinește (prost, pe când dl. Vlad a fost lăudat pentru puritatea retoricii sale maghiare), a primit în piept necuviințe și amenințări mult mai grosolane decât cele din parlamentul din Budapesta, nu s-a înfricoșat a le respinge, și a stârni printre credincioșii și conaționalii săi bucuria cu care se primește un Mesia răscumpărătorul.

Mai mult: curtea „Împăratului” bun pentru toate neamurile sprijinea pe episcopul „valah” care cerea drepturi omenești și naționale în folosul alor săi. Și la sfârșit ce a fost? Nici o cerere de dreptate n-a găsit ascultare: un zid de dușmănie a primit neclintit toate sfaturile, rugămințile creștine și amenințările. Curtea s-a dat în lături, și episcopul care nu voia să-și părăsească idealul, a fugit, și-a pierdut cârja arhierească și a murit în sărăcie și uitare la Roma.

Dar, peste câteva zeci de ani, un nepot al lui Samuil Klein, și tovarasi de vârstă, de studii, de călugărie și preoție ai acestuia au pornit altă luptă, pe care n-o putea împedeca nici o Dietă ardeleană și nici o ură națională. Ei au creat cultura românescă mândră și conştientă, care a dat o vieţă sufletescă iobagilor din Ardeal și întinzându-se asupra întregului neam, i-a adus ziua de astăzi.

Cine a făcut mai bine: îndrăznețul Inochentie sau răbdătorul Samuil? Ori-cine va respunde: desigur că Samuil, cu harnica și roditoarea lui răbdare …

* * *

Pe dl. Vlad l-au lăudat unele ziare ungurești fiindcă a vorbit într-o ungurească pură, altele și-au arătat speranța că deputatul naționalist român, trăind printre Unguri, își va face mai bune gânduri despre dânșii. Ca un vechi popor domnitor, ungurii au fără îndoială, însușiri aristocratice plăcute în societate; iar când sunt evrei, au mlădiere și dibăcie pentru a cuceri. Domnul Vlad cunoaște din studiile sale Budapesta, și-i va face plăcere să se ridice prin noua situație în straiele înalte ale capitalei. Personal pentru d-sa poate fi foarte bine. Dar să stea o sută de ani, între prietenia falsă și vorbele de momire ale străinilor de acolo de câte ori va veni în Parlament și va vorbi despre neamul său, se va lovi de vechiul zid neclintit. Nu va găsi nici ascultarea, nici aliați. Interesul de rasă al ungurilor cere acesta, și dacă ei s-ar purta altfel, ar dovedi că energia lor națională e în scădere.

Iar după dl. Vlad, cel discutat, combătut, apreciat de ziare încunjurat de farmecul Capitalei, vor veni și alții, tot mai mulți din tinerii români ce învață dreptul la Pesta sau la Cluj, și vorbesc curat ungurește. Ei vor fi tot mai puțin combătuți și se va constitui în Parlamentul unguresc un grup „naţional-valah”, cu care nu se va alia însă nimeni, în veci vecilor. Însă când forțele mai bune se vor duce acolo sau vor pregăti acasă alegeri, atunci pentru locurile din cler și din învățătorime, la muncă și sărăcie vor ieși înainte tot mai slabi oameni de a doua mână. Vor citi și vor scrie românește tot de acei ce nu și-ar putea avânta spre înălțimile mănoase și luminoase ale politicii.

Și așa cum sunt astăzi lucrurile, nivelul cultural în Ardeal mi s-a părut că scade. Cărțile nu se citesc decât foarte puțin, pe când ele sunt chemate a hrăni conștiința națională; scriitori de acolo, care să rămână acolo, sunt atâția câți să-i poți număra pe degete. O renaștere culturală e și acolo ca și dincoace, mai mult decât dincoace, o necesitate națională. Și când sămânța bună e așa de rară, nu e păcat să se arunce încă dintr-însa pe stânca stearpă a politicii „național-valahe” în parlamentul pan-maghiar din Budapesta? …

La biserică, la școală, la ziar, la carte, la bancă numai acolo se poate lucra cu folos. Restul e înșelare de sine sau neastâmpăr ambițios. Căci vremea luptelor politice izbânditori e încă departe, și n-are a face cu parlamentele. (RĔVAȘUL. Anul I. Cluj 10 octobre 1903. Nrul. 28. Pag. III)

La 12 octombrie 1918, la Oradea are loc întrunirea conducerii Partidului National. Au fost prezenți: Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Cicio-Pop, A. Lazăr, T. Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, N. Ivan și I. Ciordaş. Aici se declară că: „Națiunea română din Ungaria și Ardeal” reclamă dreptul „să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere”. Negând dreptul parlamentului și guvernului maghiar de a se considera reprezentante ale națiunii române și de a-i reprezenta interesele la Congresul de Pace, „națiunea română declară că acest drept îl au doar reprezentanții aleși de propria Adunare Națională”. Toate hotărârile și acordurile luate fără aprobarea organelor alese de Adunarea Națională erau declarate nule și fără valoare, nelegând întru nimic națiunea română. Declarația însemna de fapt proclamarea dreptului inalienabil al națiunii române la deplina viață națională. Această hotărâre însemna proclamarea dreptului națiunii române la autodeterminare, echivalând cu o despărțire a Transilvaniei de Ungaria.

E stăpânul unei averi care-i poate sprijini cari era. O vremea a rămas într-un con de umbră, reactivându-se abia în toamna anului 1918, când a contribuit decisiv la reușita activității Consiliului National Român Central. Pentru asigurarea ordinii în comitatele locuite de români, Aurel Vlad și-a pus din nou la dispoziția cauzei naționale întreaga avere, garantând împrumuturi la diverse bănci. Ceea ce l-a scos în evidentă pe Aurel Vlad a fost caracterul său impulsiv, energic; în plus, era și un personaj politic înstărit ocupând pentru decenii poziții de conducere la Banca „Ardeleana“.

Ziua de 1 decembrie 1918 (duminică) când  are loc Adunarea Națională de la Alba-Iulia. Fotografia făcută de Samuil Mârza îl înfățișează pe Aurel Vlad vorbind românilor veniți la Alba-Iulia. Era un om cu o reputație impecabilă, directorul generos al Băncii „Ardeleana”, și orator excepțional.

La formarea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, 2 decembrie 1918, cu ocazia primei ședințe Aurel Vlad a fost ales șef al Resortului de Finanțe datorită faptului că între liderii politici ai momentului el era unul dintre cei mai experimentați în domeniul finanțelor.

Într-un interviu din ziarul Csiki Lapok nr.2. din ianuarie 1919. Avocatul Aurel Vlad relata colegului său de barou din Orăștie, Dénes István:

„Transilvania va deveni o formațiune autonomă [în cadrul României] cu guvern propriu.

Toate treburile ale Ardealului vor fi administrate conform ideilor cele mai democratice.

Atât alegerile statale, cât și cele comunale vor avea loc în baza unor alegeri proporționale.

Astfel, minoritățile – sașii și maghiarii – vor fi reprezentate conform proporției lor.

Nu se poate vorbi despre nici o subjugare a maghiarilor sau a sașilor, întrucât orice comună, dacă are o singură limbă predominantă, își va alege singur limba proprie de administrare. (…)

La întrebarea privind relația Transilvaniei cu România, el [Aurel Vlad] a spus că vor deveni competente comune cele legate de armată, căile ferate, posta-telegrame și telefonie.

În rest, totul va tine de autonomia Transilvaniei. Printre acestea și educația.

Nicicum nu se vor lua școlile maghiarilor și sașilor. Din contră, în orice comună în care un popor conlocuitor are cel puțin 30-40 elevi cu vârstă școlară, statul va institui o școală în limba respectivă.”

După alegerile din 1919, când Partidul National Român câștigă 169 mandate urmat de PNL – 103, Partidul Țărănesc din Basarabia – 72, Partidul Țărănesc din Regat – 61. Aurel Vlad face parte din noul guvern, primind portofoliul Finanțelor.

De la 1 decembrie 1919 a fost ministru de Finanțe în guvernul blocului parlamentar, primul cabinet al României Mari izvorât din alegeri (a fost ministru ad interim și la Interne); a demisionat la 23 februarie 1920, fiind înlocuit cu alt ardelean apropiat de Iuliu Maniu, Mihai Popovici. În acest context, s-a distanțat de conducerea Partidului National, ba chiar a candidat ca independent în 1921. După diverse tribulații, a revenit în conducerea executivă a Partidului National și apoi a fost integrat în conducerea partidului unificat (Partidul Național-Țărănesc). Pentru o perioadă scurtă, Vlad a deținut și interimatul la Ministerul Industriei și Comerțului.

În 1920, Partidul National intră în opoziție. Aurel Vlad demisionează din Clubul parlamentar ardelean și părăsește toate funcțiile deținute în partid, activând ca un om politic independent. În aceste condiții, funcția de președinte al organizației județene Hunedoara a PNR a preluat-o Ioan Moţa.

1928 – la 10 noiembrie face parte din noul guvern – prezidat de Iuliu Maniu – ca Ministru al Cultelor și Artelor.

În orașul natal i s-a făcut o primire deosebită la prima sa revenire acasă după formarea guvernului: „Străzile Orăştiei s-au umplut de lume (…) am văzut și femei în alese costume naţionale și tineri de la sate venind să învețe la acest praznic … Un banderiu impunător de peste 150 călăreți cu flăcăi în mândre costume naţionale, sub conducerea dlui Niţu Branga, cu o delegație a PNŢ, a întâmpinat la gară pe dl Ministru”. Orașul era pregătit sărbătorește: „o poartă de triumf luminată cu zeci de lumini, cu flori și crengi de brad, era ridicată în colț cu Banca Ardeleana. O goarnă sună semnal că dl Ministru cu suita și călăreții se apropie. Urale. Trăiască Ministrul Vlad ! Trăiască guvernul Maniu !”

1930 – către sfârșitul lunii februarie Aurel Vlad împreună cu soția sa și Al. Vaida pleacă la Viena pentru un tratament mai îndelungat (până în 10 aprilie). Pentru a nu îngreuna activitatea guvernului demisionează.

Deși Aurel Vlad a fost un sprijinitor al culturii și a activat în cadrul asociației ASTRA, nu întotdeauna percepția publică i-a fost favorabilă.

Presa din epocă și ulterior memorialistica au observat o anumită inadecvare a PNŢ atât la nivelul numirilor ministeriale, cât și al gesturilor și inițiativelor politice sau individuale. Judecata mai aspră aplicată politicienilor din PNŢ pornea și de la faptul că liderii nația-țărăniști au excelat prin promisiunea instituirii meritocrației.

În guvernul Iuliu Maniu, Aurel Vlad a fost ministru al Cultelor și Artelor pentru mai bine de un an, între 10 noiembrie 1928 și 14 noiembrie 1929.

Pe de altă parte, scrierile istorice și mărturiile îl evocă mai mult prin prisma experienței sale ministeriale la departamentul Cultelor, nu și la cel al Artelor. Este adevărat că, din rațiuni obiective, A. Vlad a fost constrâns să se ocupe mai mult de politicile religioase, în contextul discuțiilor aprinse pe marginea legii cultelor și a ratificării Concordatului cu Vaticanul. Însă atunci când activitatea lui de la departamentul artelor chiar a fost reflectată, acțiunile sale nu au beneficiat de aprecieri tocmai pozitive.

Din acest punct de vedere, foarte comentată s-a dovedit descinderea lui Aurel Vlad din toamna anului 1929 la Paris, unde a avut o întâlnire cu marele Constantin Brâncuși.

În capitala Franței se pare că ministrul Vlad, în loc să pună pe primul plan o ofertă de stat de colaborare pentru reputatul sculptor (eventual o comandă pentru o lucrare de artă monumentală), l-ar fi solicitat să-i lucreze un bust.

Potrivit scriitorului Vintilă Russu-Şirianu, martor al discuției, Aurel Vlad i s-ar fi adresat astfel artistului: „Am trebuință să-mi faceți statuia. (…) Așa mi-au cerut conaționalii mei [concitadinii din Orăștie – n.n.]. [Vor] să-l pună [să pună bustul meu – n.n.] în parc.

V-aș ruga să începem chiar azi, ca să terminați degrabă, oricât va costa…“ (Vintilă Russu-Şirianu, Vinurile lor…, Editura pentru Literatură, 1969, p. 47).

Brâncuși a declinat oferta, dar în același an Aurel Vlad a reușit să îl convingă pe pictorul francez Jacques Maroger să realizeze un portret al său (care se păstrează astăzi la Muzeul Civilizației Dacice și Romane de la Deva, reprodus de altfel și pe coperta cărții lui Valentin Orga).

Este invitat în audiență la Palat, la 6 mai 1931, Aurel Vlad a fost decorat de Regele Carol al II-lea cu Ordinul Ferdinand I pentru activitatea sa.

Ca ministru, Aurel Vlad a avut de înfruntat nu doar propriul orgoliu, ci și aparent insurmontabile chestiuni financiare.

Trebuie precizat că, din rațiuni bugetare, în contextul crizei economice mondiale, Ministerul Instrucțiunii Publice și Ministerul Cultelor-Artelor au fost contopite în 14 noiembrie 1929 cu N. Costăchescu titular, Aurel Vlad fiind mutat la Ministerul Industriei și Comerțului. Exista percepția că A. Vlad nu era chiar potrivit ca ministru la Arte. Liviu Rebreanu nota în jurnalul său că a fost abordat de un lider țărănist, Ilie Lazăr, care i-ar fi spus că „Vlad e un om admirabil, [dar] nu se pricepe la lucrările departamentului și de aceea are nevoie de concursul meu“.

Aurel Vlad a dorit să îl numească secretar general la departamentul Artelor chiar pe Rebreanu, în detrimentul lui Victor Eftimiu (și el reputat scriitor, dar pe deasupra membru PNŢ și deputat, care mai fusese și director al Teatrului National din București).

Cu toată determinarea sa, A. Vlad a fost constrâns să renunțe la nominalizarea lui Rebreanu atunci când a fost amenințat de colegul său de partid și de guvern, Mihai Popovici, ministrul Finanțelor, că nu îi va da bani pentru minister dacă Victor Eftimiu va fi afectat cumva.

În cele din urmă, Aurel Vlad l-a numit secretar general al ministerului pe Eftimiu, iar pe Rebreanu director la Teatrul National din București; însă nici aici autorul „Pădurii spânzuraților“ nu a rezistat foarte mult, același Victor Eftimiu luându-i locul. L. Rebreanu a îndeplinit pentru un timp și funcția de director al Direcției generale a teatrelor.

Tot sub ministeriatul PNŢ, Rebreanu a fost numit la începutul anilor 1930 director al Direcției de Educație a Poporului din cadrul Ministerului Muncii, cu misiunea de a sprijini dezvoltarea culturii și artei, însă a fost constrâns să demisioneze în urma unei violente campanii de presă.

Ulterior, locul acestei direcții din cadrul Ministerului Muncii l-a luat departamentul Muncă și Voie Bună, creat sub patronajul ministrului Mihai Ralea în timpul dictaturii regale. Sub dictatura regală și Aurel Vlad s-a adaptat vremurilor și – spre deosebire de Iuliu Maniu, critic fervent al regelui Carol II – a părăsit PNŢ și a devenit chiar liderul local al partidului unic (Frontul Renașterii Naționale).

În anul 1933, prin articolul „S-a făcut și această nelegiuire” din „Solia dreptății”, Aurel Vlad protestează împotriva arestării preotului Ioan Moţa, tatăl lui Ioan I. Moţa.

„Venerabilul protopop al Orăştiei și vechiul luptător naționalist ardelean a fost arestat (…) în 10 decembrie de către poliția din Orăștie. A fost arestat fiindcă era tatăl tânărului Ionel Moţa, conducător al Gărzii de Fier și fiindcă în ziua arestării a slujit un parastas pentru studenții căzuți la Iași și la Constanța.

Fapta aceasta neașteptată a revoltat întreaga populație din județ, care îl respecta mult pe părintele Moţa pentru trecutul său de gazetar și de luptător neînfricat împotriva vechiului regim maghiar. Revolta poporului este cu atât mai mare cu cât se știa îndeobște, că părintele Moţa din cauza vârstei înainte și mai fiind și bolnav, în ultimul timp s-a retras din viața gazetărească, cât și din cea politică (…).” Vlad considera arestarea „o jignire adâncă a sentimentelor noastre de ardeleni născuți din vechi și grele lupte din trecut”, la fel ca și gestul agenților liberali de a lipi pe casa respectabilului preot afișe electorale liberale.

Fruntașul național țărănist intenționa să-l viziteze la închisoare pe fostul său tovarăș de idei și lupta dar nu-i este permis. El redactează, însă, în numele comunității din Orăștie, o scrisoare către Carol al II-lea în care protestează la abuzul făcut de autorități. Intelectualitatea din județ semnează, la inițierea lui Vlad, un memoriu, care alături de cererea soției Maria Moţa, solicita eliberarea fostului director al „Libertății”. Aceasta se produce abia după două săptămâni de la detenție.

1938 – pe fondul anarhiei ce domina în viața politică românească, Aurel Vlad se retrage din viața politica, activând public doar la nivel local, unde continuă să editeze „Solia Dreptății”. Implicat mai departe în conducerea băncii Ardeleana, Vlad își continuă demersurile pentru îmbunătățirea situației băncilor ardelene. În public va apărea din ce în ce mai rar.

1939 – În constituirea noului Parlament a făcut parte dintre cei 88 de senatori numiți de Rege (alti 88 erau aleși). A fost decorat cu Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer, la 10 mai 1939. Se retrage tot mai des la moșia sa de la Bobâlna, dar mai ales la Geoagiu, în cadrul natural al stațiunii balneare de aici. Se dedică tot mai mult afacerilor familiei: ferma de la Bobâlna, devenită una model, societatea balneară de la Geoagiu, afacerile bancare și tipografia.

Semnează tot mai rar în ziarul său și doar rememorări ale activității sale de până la 1918, publică pârți din corespondența sa cu Maniu, Mihu, Vaida, Elie Cristea etc.

Când situația a devenit dramatică pentru România, în anul 1944, Germania, bătea în retragere pe toate fronturile, iar Armata Roșie se apropia amenințătoare de granița românească, Aurel Vlad trimite Regelui Mihai o telegramă, datată în 2 martie 1944 în care scria „Astăzi (…) e timpul suprem ca Maiestatea Voastră să luați în mână frânele tarii. Vă implor deci să convocați de urgență un consiliu de coroană pentru a discuta până nu e prea târziu, asupra măsurilor ce trebuie luate spre a evita catastrofa care ne amenință și a salva ce se mai poate salva.”

O altă dictatură se înstăpânea, cea comunistă, iar Aurel Vlad (bancher, posesor de mari proprietăți, ministru burghez în mai multe guverne, inclusiv la Interne) a fost o victimă sigură.

În noaptea de 5/6 mai 1950 Aurel Vlad a fost arestat pentru o perioadă de 24 de luni, pedeapsa majorându-i-se cu încă 60 de luni. Familia Vlad a fost deposedată de întreaga avere, moșia de la Bobâlna a fost împărțită, ferma în parte distrusă, în parte transformată sediu C.A.P., banca a fost naționalizată și apoi desființată, celelalte proprietăți, hotelul din Orăștie, stațiunea Geoagiu au fost trecute în mâinile poporului.

La 2 iulie 1953 (ora 15) Aurel Vlad moare la vârsta de 78 de ani în închisoarea de la Sighet, în același an cu bunul său prieten și camarad de idei și lupte Iuliu Maniu, împărțind același mormânt fără cruce, groapa comună.

Referințe:

Valentin Orga, „Aurel Vlad” Istorie și destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001;
Cristian Vasile „Aurel Vlad – o biografie politică”, revista „Apostrof ”, Anul XXXII, nr. 1 (368), 2021;
Ziarul Csiki Lapok nr.2. din ianuarie 1919;

„Oamenii din Ţinutul Orăstiei – Călindaru’ Foii Interesante”, Volumul I, coordonat de Dan Orghici, Adrian loan B. Secui, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 8
Dan Orghici 122 Articole
Author

4 Comentarii

  1. La anii 1950 Romania avea la conducere comunismul de tip stalinist sovietic.
    La astia problema se punea simplu: erai burjui, erai intelectual … la zid cu tine. Nu conta ce ai facut ptr tzara si ce personalitate esti. Chiar dimpotriva: daca ai facut ceva ptr tara si daca erai o personalitate, aveai toate sansele s-o mierlesti. Deveneai periculos deoarece lumea avea prea multa incredere in tine si te apreciau prea multi. Tot de aceea au patit-o si Patrascanu sau Ana Pauker.
    Abia dupa plecarea armatei sovietice de ocupatie, situatia s-a mai atenuat……[Rumburak]

  2. Amintirea acestui mare roman pune în umbră și arată ce deosebiri au fost și sunt între oamenii politici prezenți în 78 de ani in comunism și acești vulturi care au avut în grijă de romani 81 de ani. Cum să nu facă România Mare acești reprezentanți ai elitei născute și instruite în Regatul Romaniei . Valoarea lor este incontestabilă. Prima grijă a rușilor după ce au ocupat Regatul României a fost să facă listele cu miniștrii începând cu 1900. Apoi în 1950 a început exterminarea lor la Sighet începând cu vârfurile : Brătienii , Maniu și prințul Ghica care când era bătut de temnicerii în uniformă le ținea prelegeri mulțumindu- le și spunându – le ca fiecare lovitură primită îl apropie și mai mult de Dumnezeu. Mai există întrebări de ce merge România spre decădere ?

  3. @ „Vremuri urate”, 26 ian. 2024 la 10:26
    Rromburaciule, nu degeaba există la valahi zicala că „orice faptă bună trebuie pedepsită”.
    Valahii (nu stalinismul) au fost cei care au asasinat ÎNTREAGA clasă intelectuală și politică română ardeleană (majoritatea greco-catolici! ca să dispară cu ei și amintirea REALITĂȚII ne-convenabile valahilor) ce a făcut-posibil PENTRU VOI decembrie 1918! Să rămînă „dăcît” ANEXAREA valahă post-1920
    https://www.banat.ro/academica/Vuia.htm
    pornită de javra maki’ Goga prin dizolvarea de la Bukale a Consiliului Dirigent. Moștenirea ideologiei geo-strategice șovine a brătienilor
    https://adevarul.ro/stiri-locale/cluj-napoca/fapte-putin-stiute-despre-cum-s-a-facut-unirea-din-1410382.html
    Iar asta se continuă pînă azi, pentru că putorile valahe tremură pentru ceva: repetarea Adunării de la Alba-Iulia din 1928, pe același cîmp, a 100000 de țărani români ardeleni care atunci – la „dăcît” 10 ani distanță – au cerut deja DEZ unirea! Poți citi „printre rînduri”, și aici:
    „Spre sfîrşitul anilor 30, pe fondul gravei instabilităţi politice, politicianul din Orăştie decide să se retragă din viaţa publică”!
    De ce vă e frică nu veți scăpa. Îi vom răzbuna pe miile de preoți și de credincioși greco-catolici uciși, sau închiși pentru 14-18 ani și torturați (inclusiv pe Pr. Emil), sau arestați și terorizați (inclusiv pe Pătruț), după 1948, cu binecuvîntarea mișelească a BORîciunii voastre trădătoare urmașă a brătienilor.

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.