O poveste de final de mileniu: Sfârșitul regelui Cornică și „bibilurile”

Acum o săptămână, mergând pe firul unei povești de istorie, am ajuns în Cimitirul Reînvierea de lângă Lizeanu. Pe la intrare, mi-a apărut sub nas monumentul pe care-l vedeți în fotografie și s-a declanșat caravana amintirilor.

Era în septembrie 1999. Redacția în care lucram ne dotase cu niște telefoane mobile negre, grele, cu antenă telescopică, niște mândrețe de utilaje. Când voiam să agățăm colege de la publicații mai neortomane, le ofeream cu larghețe hardughiile noastre să transmită chestii în redacție. Am fost sunat de către șeful meu direct, care mi-a zis: „Du-te la Cimitirul Reînvierea și fă un reportaj despre înmormântarea lu’ Răgălie, ăla de i-a zburat nevastă-sa creierii!”.

Știam despre ce e vorba, din cartier. Locuiam la Piața Rosetti și domnul Cornică Răgălie era „ăl mai tare mafiot” dintre Strada Sfinților și Bucur-Obor. Avea bordel-palat la Sfântu Silvestru unde funcționau numai „balerine”, „fete cu bacaloriat”, „rusoaice”, „studente”. Modest, domnul Cornică începuse de jos pe vremea lui Ceaușescu, pe când vindea semințe, ciungă și țigări bulgărești, dar după 1990 se lansase pe piața de prostituție și cămătărie. Celălalt clan de proxeneți din cartier, Alămaru, care acționa în zona Moșilor Vechi-Hanul Solacolu îi știa de frică. Nu aveau nici o apăsare când venea „raza” (așa spuneau la razie), se înțelegeau cumva cu poliția, dar tremurau  nădragii pe ei când auzeau că o să facă un raid peste ei clanul lui Cornică, pentru taxă de protecție sau ca represalii fiindcă își depășiseră zona de influență.

„Plângea și caii dă la dric”

Prevăzător, omul se gândea la pensie și oficial era ce fusese și pe vremea comuniștilor, gunoier la salubritatea primăriei.

Ca orice personalitate providențială, domnul Răgălie avea și un mic defect. Amesteca afacerile cu viața personală, în sensul că nu-i scăpa nimic de sex feminin din preajmă. Cu un apetit senzațional sărea atât pe „salariatele” lui cât și pe rude, cum ar fi cumnate, verișoare, mătuși, nurori. Am uitat să spun, domnia era un familist convins. Credeam că soția sa, doamna Uța, nu a mai suportat asta și de aia i-a făcut căpățâna sită. Și, nu oricum, ci cu arma de vânătoare cu alice de urs pe care proxenetul o deținea legal.

Înmormântarea a fost o minunăție, cu cai mascați și dric de boieri, limuzine, proto-manele, bocete și bonus niște bătăi la sfârșit. Îmi amintesc o coroană de flori cât roata carului, pe care scria ”A murit regele nostru”. Diverși burtoși și cefoși plini cu aur mi-au povestit ce om pâinea lui Dumnezeu a fost răposatul. In tot acest timp, plângeau de săreau ghiulurile și lanțurile de bicicletă galbene de pe ei.

Nu te lua de pasiunile cuiva

Reportajul mi-a ieșit, zic eu, haios și am primit însărcinarea să urmăresc pe mai departe ce se întâmplă cu doamna Uța (pe numele din buletin Ileana). Adică, doamna care-l făcuse să dispară din planul fizic pe monarh. La un termen de judecată, s-a întârziat intrarea completului, așa că a putut face un fel de debrifing cu un grup de jurnaliști printre care mă aflam și eu. Ne-a confirmat că mortul îi făcea rușinea cu rubedenii, că se îmbăta și o juca în picioare „ca ursu’”. Și, totuși, nu chestiile astea puseseră capac. În seara asasinatului, Cornică ajunsese acasă rangă și „mi-a spart vitrina cu bibilurile. Adică, bibilourile de le adunasem toată viața, le iubeam ca pe ochii dân cap”. Avea balerine, bețivi ținându-se de brăcinari, vânători sprijiniți în pușcă, toți din porțelan. I-a răzbunat când domnul Răgălie sforăia picat într-o rână.

Uța, dacă mă mai ține memoria, a luat vreo 10-12 ani de pușcărie. S-a eliberat undeva până-n 2010 pentru bună purtare. Unele voci locale pretind că stă cam prin aceeași zonă ca înainte de incident. Ba, că, și-ar face cumpărăturile la Piața Gemeni. Habar n-am dacă și-a refăcut colecția de bibelouri, dar nici nu am mai auzit de cineva ucis din motiv de porțelan spart.