Omagiu lui Mircea Cărtărescu sau de ce îl iubesc unii pe M.C.

De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu

# Pentru că scrie aşa cum alţii respiră;

# pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge;

# pentru că etalentat pur şi simplu;

# [îl iubesc] pentru romanul pe care încă nu l-am citit (…),

# îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv

şi pentru că are o soţie înţeleaptă…

Ioana Pârvulescu

Cel mai proaspăt text elogios dedicat unui scriitor român se numeşte De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu şi este semnat de prozatoarea şi poeta Ioana Pârvulescu.

Textul cu pricina, care este de fapt un omagiu, apare în „suplimentul special Mircea Cărtărescu”, supliment pe care Revista de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas îl include şi chiar îl anunţă ca atare încă de pe prima sa pagină. Revista de toamnă-iarnă… este catalogul Editurii Humanitas, tipărit cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus, la sfârşitul anului trecut. În fond, de vreme ce la faimosul târg de carte Editura Humanitas i-a tipărit şi lansat lui Mircea Cărtărescu recentul roman Solenoid, era firesc ca tot ea să îi prezinte romanul şi să-l nemurească pe autor prin portretul semnat de Ioana Pârvulescu.

Aşadar, De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu…

„Pentru că scrie aşa cum alţii respiră,

pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge,

pentru că atinge tot ce se poate preface în literatură,

pentru că numele lui e mai aproape de carte decât

al oricăruia dintre noi, creând senzaţia predestinării”,

consideră Ioana Pârvulescu. Aprecierea „scrie aşa cum alţii respiră” vrea să spună că M.C. scrie într-un mod cât se poate de firesc, de natural; a scrie proză sau poezie este pentru acest autor modul natural al fiinţei sale. Mircea Cărtărescu este aşadar un scriitor autentic şi fără îndoială performant, de vreme ce el „transformă în literatură de vârf tot ce atinge”, după cum ne asigură Ioana Pârvulescu. Din „literatura de vârf” semnată de Mircea Cărtărescu mă voi opri doar asupra poeziei*, pentru a urmări cum se „transformă în literatură de vârf – de fapt în poezie de vârf – tot ce [poetul] atinge”. În acest sens, vom asculta chiar mărturisirile sale.

Din articolul Cum am devenit poet, publicat în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (1), aflăm că Mircea Cărtărescu nu îşi elaborează poezia în urma unei „experienţe de viaţă” şi a unui act de imaginaţie propriu, ci a unor lecturi poetice, a contactului său efectiv şi căutat cu poezia altor poeţi. Pentru Cărtărescu, contactul cu poezia băştinaşă şi străină a însemnat trei convertiri poetice succesive.

Prima convertire poetică s-a produs în liceu (prin 1970).

„Descopeream câte un poet, român sau străin, şi îl imitam cu sentimentul că scriu de fiecare dată în singurul fel posibil, că am descoperit punctul culminant al poeziei” (ib., p. 63, s.n.),

spune Cărtărescu despre începuturile sale poetice.

A doua convertire poetică se petrece în anii studenţiei, când este cucerit de poezia colegilor optzecişti din Cenaclul de luni, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Alexandru Muşina –

„am reuşit în cele din urmă să înţeleg formula lor [poezia optzecistă] şi să o pot folosi” (ib., p. 64),

mărturiseşte autorul textului numit Poema chiuvetei şi al epopeii eroicomice Levantul.

Şi, în fine, a treia convertire are loc prin 1985, când este cucerit de poezia postmodernistă americană şi, în general, de

„cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernităţii.” (2, p. 202).

Cărtărescu ne spune în acest fel că toată poezia pe care a scris-o din liceu şi până astăzi a fost influenţată şi dominată de anumite modele poetice, că el a făcut întotdeauna poezie în genul poeziei altora: de-a lungul timpului, poezia lui Cărtărescu a imitat fie „un poet român sau străin”, fie formula poetică a generaţiei optzeci, fie poezia postmodernistă aflată în vogă în America de Nord, drept pentru care creaţia sa în versuri devine, în final, optzecist–postmodernistă sau postmodernistă. Şi, ca să întărească şi mai bine modul în care îşi concepe poezia, iată ce declară el în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011):

„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”

Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mircea Cărtărescu le scrie se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Pentru Mircea Cărtărescu, poezia poetului de azi, postmodernist, se constituie prin imitarea unor modele poetice predecesoare sau contemporane. Şi vom înţelege că poetul care imită modele poetice este un mare scriitor…

Faptul că Mircea Cărtărescu îşi fabrică poezia din poezia sau din proza unor scriitori predecesori este dovedit, de exemplu, de poemul Căderea, din volumul de debut Faruri, vitrine, fotografii (1980), care copiază cuvânt cu cuvânt pagina 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne (ELU, 1969). O parte a criticii noastre a punctat în mai multe rânduri acest plagiat, în timp ce o altă parte s-a făcut că nu-l vede. Ioana Pârvulescu, autoarea recentului omagiu dedicat lui Mircea Cărtărescu, nu-l vede, fireşte, nici ea. Prin aceeaşi metodă a imitării şi reciclării textelor scriitorilor predecesori, Mircea Cărtărescu elaborează epopeea eroicomică Levantul.

Noi îl iubim pe Mircea Cărtărescu „pentru că scrie aşa cum alţii respiră”, spune Ioana Pârvulescu în „suplimentul special Mircea Cărtărescu”, din Revista de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas, în care editura face reclamă romanului Solenoid. Scrie Mircea Cărtărescu aşa cum alţii respiră? Probabil. Însă scriind la fel de firesc precum alţii respiră, poetul scrie totodată aşa cum scriu alţii, deci el imită scrierea/poezia altor poeţi, uneori chiar şi scrierile prozatorilor.

Poezia lui Cărtărescu nu este, aşadar, consecinţa unui flux intelectual, afectiv şi imaginar propriu, ci a unor influenţe venite din spaţiul literar, mai precis dinspre poeţii şi direcţiile poetice pe care le-a preţuit la un moment dat. Se schimbă obiectul adoraţiei, se schimbă şi poezia lui Cărtărescu. Arta poetică a lui Mircea Cărtărescu este o artă de împrumut. M.C. scrie prin delegaţie. Arta poetică a acestui poet constă în imitarea unui model poetic sau altuia. Iar dacă poetul este iubit „pentru că transformă în literatură de vârf tot ce atinge”, după cum afirmă Ioana Pârvulescu, trebuie să înţelegem că ceea ce atinge poetul este de fapt literatura/poezia altora şi că poezia pe care el o scrie în urma acestei atingeri miraculoase nu este nicidecum o poezie de vârf, ci doar o poezie teribilistă modestă, una dintre cele mai sărace ale generaţiei sale. Dar, ca să nu vorbim în deşert, să citim câteva versuri semnate de Cărtărescu, scrise în perioada 1988-1992, culese din volumul nimic (cu n mic, 3):

„şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38).

„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).

„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).

„Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80).

„Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.).

„Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).

„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).

„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).

„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).

„Mai demult iubeam constelaţiile,

azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).

Iată aşadar cât de autentic este Cărtărescu Mircea, cât de mişto este poezia scriitorului omagiat de Ioana Pârvulescu în „suplimentul special Mircea Cărtărescu” al Revistei de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas. De aici vine probabil „senzaţia predestinării”, pe care Ioana Pârvulescu o are în faţa scriitorului omagiat de ea. Da, Mircea Cărtărescu este predestinat să imite poezia altora şi să scrie atât de inteligent şi sensibil, atât de mişto… Dacă trăia într-o altă epocă, M.C. ar fi imitat, fireşte, poezia generaţionistă a acelei epoci, pentru că aceea ar fi fost poezia în vogă, poezie pe care este bine să o ilustrezi cu propria creaţie, dacă vrei să ştie lumea de tine, să fii băgat în seamă şi eventual să fii omagiat de critica acelei generaţii.

Dar să revenim la textul omagial De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu. Îl iubim, spune Ioana Pârvulescu,

„Pentru că etalentat pur şi simplu, (…),

pentru Levantul,

pentru Nostalgia,

pentru Dragostea,

pentru fluturele lui Orbitor (…)

şi pentru romanul pe care încă nu l-am citit (…).

Îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv şi pentru că are o

soţie înţeleaptă…”

Mircea Cărtărescu este iubit ca scriitor „pentru romanul pe care încă nu l-am citit”, aşadar pentru Solenoid, spune prozatoarea Ioana Pârvulescu… Solenoid care trebuie musai vândut la Târgul de Carte Gaudeamus.

Asta da dragoste literară! Să iubeşti un scriitor pentru romanul pe care nu i l-ai citit! Şi noi, care credeam că absurdul a dispărut din evaluările criticilor şi ale prietenilor. Ca doctor în filologie, cu teza Prejudecăţi literare. Opţiuni comode în receptarea literaturii române, Ioana Pârvulescu îl apreciază pe M.C. nu doar pentru cărţile pe care i le-a citit, ci şi pentru cele pe care nu i le-a citit. Să fie asta o practică evaluatoare legitimă? Dacă da, înseamnă că şi noi vom fi legitimaţi ca de acum înainte să îi iubim, să îi apreciem pe scriitori pentru cărţile pe care aceştia le-au scris, dar pe care noi nu le-am citit. Îi vom iubi în alb.

Aşadar, de ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu? „Pentru că etalentat pur şi simplu”, ne spune Ioana Pârvulescu, adică pentru că are talentul de a imita, prelucra, recicla, plagia creaţia altor poeţi, fie aceştia optzecişti sau postmoderni americani, după cum declară poetul mai sus.

Şi în fine, „îl iubim pentru că e un tată atent şi inventiv şi pentru că are o soţie înţeleaptă”…, ne asigură prozatoarea, poeta şi criticul literar Ioana Pârvulescu în textul ei omagial publicat sub sigla Grupului Humanitas. Şi probabil că a fi „un tată atent şi inventiv”şi a avea„o soţie înţeleaptă” constituie chiar argumentele pentru care M.C. este iubit ca scriitor…

Trăim vremuri năucitoare! Susţinem excelenţa literară a lui Mircea Cărtărescu, un scriitor care produce poezie prin reciclarea poeziei predecesoare, care „creează” texte poetice lipsite de originalitate şi emoţie, cu inserţii plagiate. Şi îl iubim, ca prozator, „pentru romanul [Solenoid] pe care încă nu l-am citit”! (s.n.).

Susţinem excelenţa unui poet, însă acel poet este departe de a fi unul excelent, de vreme ce el scrie aşa cum scrie şi îşi compune textele poetice prin imitarea poemelor altor poeţi. De fapt, noi îi supradimensionăm calităţile literare, opera poetică. Unii ar putea spune că supraevaluarea aceasta aminteşte de apusele omagii. Dar nu este aşa. Acesta este un omagiu literar, ceea ce e cu totul altceva. Lasă, că şi celelalte omagii erau literare! – îmi şopteşte îngerul negru, care tocmai mi s-a aşezat pe umăr. Nu erau ele semnate tot de scriitori notorii?

Oricum, cu „argumente” de acest fel sau apropiate, şi chiar cu argumente care s-au vrut mai atent plombate critic, i s-a construit în timp lui Mircea Cărtărescu o imagine de mare poet; o imagine artificială, falsă. Ca poet, Mircea Cărtărescu este în mod evident supradimensionat; el este produsul unei politici de marketing literar, pentru care asudă o parte din criticii colegi de generaţie, editura, şi chiar critici din alte generaţii literare.

Răsfăţat pe patru pagini, Solenoidul lui M.C.

îngrămădeşte trei laureaţi Nobel pe o singură pagină

Dar să revenim la „suplimentul special Mircea Cărtărescu”. Aici, poetul şi prozatorul ocupă lejer patru pagini, în timp ce alţi scriitori, deloc neglijabili, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Lucian Boia, Radu Paraschivescu, Dan. C. Mihăilescu, Victor Ieronim Stoichiţă, Alain Finkielkrant, Evgheni Voldolazkin, Svetlana Aleksievici – Premiul Nobel pentru Literatură 2015 –, Amos Oz şi atâţia alţii, beneficiază, în cuprinsul Revistei de toamnă-iarnă a Grupului Humanitas, de câte o singură pagină sau nici atât.

De remarcat este şi faptul că trei scriitori care au primit Premiul Nobel – Thomas Mann, Yasunari Kawabata şi J.M. Coetze – sunt îngrămădiţi pe o singură pagină, în timp ce Solenoidul lui Mircea Cărtărescu ocupă patru pagini. De ce? Pentru că este important. Poate chiar mai important decât scriitorii nobelizaţi. Pentru că, editat probabil în mare tiraj şi lansat de către Editura Humanitas la Târgul de Carte Gaudeamus, Solenoidul trebuie musai să fie vândut!

x x x

Este de observat, încă din titlul textului omagial De ce îl iubim pe Mircea Cărtărescu, că Ioana Pârvulescu nu vorbeşte doar în numele ei, ci şi în al nostru. În acest îl iubim Ioana Pârvulescu afirmă şi că noi îl iubim pe Cărtărescu. Care noi? Noi cititorii? Poate să vorbească prozatoarea în numele cititorilor? Nicidecum. Vorbeşte în numele ei. Iar faptul că Ioana Pârvulescu face reclamă romanului Solenoid, pe care nu l-a citit, nu are nicio importanţă, pentru că astăzi, în postmodernism, pot fi promovate şi lucruri pe care nu le cunoaştem. Nu cunoaşterea lucrurilor pe care le promovăm este importantă, ci cunoaşterea persoanei care deţine lucrurile în cauză.

În finalul omagiului, Ioana Pârvulescu nu uită să menţioneze faptul că Mircea Cărtărescu „a fost primul autor Humanitas de literatură română contemporană”. A fi „autor Humanitas” trebuie să fie desigur un lucru de excepţie, pentru că editura nu publică decât foarte puţini autori români, mai precis pe cei care se vând bine. Iată însă că de pe site-ul Editurii Humanitas aflăm că şi Ioana Pârvulescu este un „autor Humanitas”. Aşadar, un „autor Humanitas” elogiază un alt „autor Humanitas”, pe Cărtărescu Mircea, care este de fapt „primul autor Humanitas de literatură română contemporană.” – Un gest colegial-editorial firesc, din care toată lumea literară are de câştigat: Ioana Pârvulescu, ca autor al editurii Humanitas, Mircea Cărtărescu, „primul autor Humanitas…”, şi editura, de vreme ce romanul se vinde la aproximativ 70 de lei. Important este să contribuim la creşterea cifrei vânzărilor. Pentru cine nu ştie, solenoid înseamnă o bobină electrică fără miez feromagnetic.

Oricum, în urma unor omagii literare neîntemeiate critic, de tipul celui de mai sus, Mircea Cărtărescu a primit mai multe premii importante pentru poezie. Şi ar trebui să punctăm aici faptul că poetul atinge rara performanţă de a fi premiat de către USR pentru un plagiat, mai precis pentru plagierea, în cartea de versuri Faruri, vitrine, fotografii, a paginii 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy. După mai multe intervenţii ale criticilor, acest plagiat este recunoscut în cele din urmă de către autor, pentru că în volumul Poezia (Humanitas, 2015), care antologhează toate cărţile de versuri ale lui Mircea Cărtărescu, textele plagiate apar, în fine, în ghilimele.

Şi o ultimă observaţie: toată iubirea revărsată asupra lui Cărtărescu de către aplaudacii săi în presa literară şi toate premiile obţinute pentru „poezie” de acesta, nu reuşesc să schimbe părerea lui M.C. despre el însuşi:

„Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia. Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…”

Aceasta este declaraţia care certifică performanţa literară a lui Mircea Cărtărescu, declaraţia de avere literară făcută de poet în Jurnal (Editura Humanitas, 2001). Ce ar mai fi de spus?

Bibliografie

1. Mircea CĂRTĂRESCU, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

2. Mircea CĂRTĂRESCU, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

3. Mircea CĂRTĂRESCU, nimic, versuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

* Articolul dă atenţie specială poeziei, deci aprecierile mele nu se referă la calitatea de prozator a lui M.C., ci doar la aceea de poet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.