Parlamentul României, ajuns neîncăpător, arată câtă confuzie şi degringoladă există în sistemul nostru politic. Este imposibil să numeşti oameni politici inşi care şi-au cumpărat un loc în această oază a bunului-plac. Ridicaţi din corupţia generalizată, mânaţi de idealuri de castă infracţională, majoritatea parlamentară actuală nu are cum, nu poate să implementeze mari proiecte pentru societate. Esenţa democratică a personalităţii lor nu există, în locul ei triumfând sfidător interesul personal. O mefienţă totală faţă de această oligarhie este justificată. Întreaga societate românească trecută prin comunismul ceauşist, pavlovian, nu dă semne de ieşire spre o altă dimensiune politică. Cu un asemenea bagaj inerţial se reconstituie, deocamdată timid, formulele trecutului. Dublul limbaj guvernamental, deja tradiţional, este o componentă de bază în această direcţie.
UE nu poate aduce mai multă democraţie şi bunăstare decât poate genera însuşi mediul politic românesc. Nu poate stopa, din păcate, nici derapajele spre o societate cu un uşor spectru totalitar. Frica de Bruxelles ar trebui să vină mai curând din raportarea la relaţiile tot mai abstracte. Desigur, în context românesc, dominat de oligarhi, un dialog intens, corect, este momentan imposibil. Asta va trebui să înţeleagă Bruxelles-ul în abordarea României, nu prin a-şi construi convenabili, oportunişti parteneri de dialog. Întreaga clasă politică a momentului are probleme, vine din trecut, îl reprezintă. Foştii activişti ai partidului comunist, ofiţerii de securitate, prin ei sau prin odraslele lor, deţin controlul economic, politic. Indiferent că ştiu şapte limbi străine, au călătorit peste tot, cunosc toată gastronomia mondială, fac acte de caritate sub pupila camerei tv, au ONG-uri ultrademocratice, reviste de cultură, edituri, aceştia nu pot schimba nimic. Ei pot doar menţine, metamorfoza ceea ce există. Rolul acestora s-a terminat. O spune starea politică şi economică a României. De la un an, doi de exerciţiu capitalist, de accceptat, în condiţiile date, după ’90, longevitatea acestei oligarhii s-a transformat în dictatură canonică.
Metodele comuniste, reci, dure, lipsite de anvergură morală sunt încă principalul mod de lucru al administraţiei. Societatea civilă nu a reuşit până acum, aşa cum ar fi normal, sub nicio formă, să dea expresie vieţii politice. Esenţa practică, vizibilă, favorabilă dezvoltării pare încă una dintre utopii. Seminariile politice actuale seamănă ca două picături de apă cu acelea din mediile academice româneşti din anii ’80. Dramatic, nu s-a produs nicio fisură care să permită eliberarea dintr-o societate hipercentralizată, limitativă, monopolistă. Adăugând delirul mediatic, evident paravan al supravieţuirii corupţiei, vom constata o lume înconjurată de zidurile construite de cei care îşi asumă, de dimineaţă până seara, calitatea de eliberatori.
Omul politic post-comunist a fost asimilat, din obişnuinţă, activistului. Girat de un sistem, în esenţa sa total compromis, ocult, acesta s-a bucurat prin logistica pusă la dispoziţie de o popularitate fără nicio justificare. Ce mari calităţi politice au promovat personaje precum Adrian Năstase? Niciuna. Amestecând lucrurile, de la putere, tablouri, comportament sfidător, tipic fiilor de activişti, paranoie, acesta şi-a imaginat o trecere în proprietate personală a tot ceea ce şi-a dorit. Personaj grotesc, lipsit de orice calităţi democratice, Adrian Năstase a devenit prototipul abuzului de putere. Prestaţiile sale au speriat mediul politic occidental, care a reacţionat pe măsură. Calităţile sale de tehnician, posibile, dar nu absolute, introduse în ecuaţia abuzurilor sale nu pot fi decât o agravantă. Acesta este omul politic generic al perioadei, specialistul introdus interesat în mediul decizional. Fără aderarea la UE, în câţiva ani, Adrian Năstase ar fi trecut România în proprietatea câtorva “specialişti”.
Partidele politice sunt dominate de asemenea personaje precum Adrian Năstase. Între timp, au apărut şi subalternii lor, administratorii, cei care au performat în economie. Un vârf de lance de-a dreptul făţiş, consternant. Pe cine mai reprezintă partidele politice româneşti? Pe propriii săi reprezentanţi! Omul politic este o realitate fără acoperire şi fără perspective apropiate în România momentului.
Fără moralitate, viaţa politică este o structură oligarhică, infracţională. Accesul spre structurile politice prin potenţialul financiar ar trebui limitat, în primul rând, printr-o educaţie în altă direcţie decât aceea a mizerabilului pragmatism actual. Nici banii, nici competenţele stricte nu pot fi garanţii sacrosancte în faţa altor implicări precum politica, aşa cum s-a întâmplat în comunism şi în aceşti ani.
Omul politic, exterior corupţiei, cu proiecte adevărate, legat fără fisură de realitatea generală, poate fi singurul reformator legitim. Marii specialişti, atât cât sunt, nu pot deveni garanţii absolute. Cazul Adrian Năstase o spune până la expozeul didactic.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.