Oul de Aur (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Numărătorul imperial excelează prin lipsa unor evenimente cît de cît însemnate în biografia sa. Dacă Zosimus nu s-ar fi ocupat de cele trei personaje numite de noi Primus, Secundus și Terțius, am putea sâ-i rezumăm trecerea în pomelnicul scribului prin doar două fraze: Primus (n. 369 e.n. – m. 410), neopythagoreian, discipol al lui Zosimus din Teurnia (vezi acesta), unul dintre pedagogii Iu: Honorius (vezi acesta), autorul unui tratai (rămas neterminat) despre „Dieta universală Numărător imperial la curtea lui Honorius. Chiar și pentru un istoric ultraspeciafizat, informația ar fi mai mult decît suficientă. Nenumărate personaje aie istoriei nu mai sînt capabile să spună nimănui nimic, nu mai pot lumina viețile altor personaje care ele însele au intrat în uitare. într-un loc închis, pentru a putea distinge un obiect de altul, este necesar ca măcar unul să fie el însuși o sursă de lumină. Un dicționar de nume ale unui domeniu și ale unei epoci cuprinde o masă mare de substantive proprii ce și-au pierdut orice corespondent cu realitățile și relațiile curente. Primus ar putea face parte din această categorie. Prin ce minune, totuși, a rămas el în cîteva enciclopedii?

În general, pythagorianismul și metempsihoză sînt socotite a reprezenta concepția conform căreia un suflet, după moartea trupului, nu se prăpădește ci se întruchipează într-o nouă ființă: în corpul altui om, al unei păsări sau al unui animal care se naște în momentul expierii ființei ce tocmai a murit. Dar, întrucît Pythagoras din Samos considera sufletul la fel de neadițional ca și numărul pur, e limpede că nu este vorba despre „un om ce a fost mai înainte cîine și urmează să devină șarpe”, ci despre același suflet încarcerat în mai multe trupuri. De aici îngăduința lui Dumnezeu ca un om să poată suferi atît de mult, adesea fără a se face vinovat de un păcat evident, el ispășind însă o crimă a sufletului dintr-o ipostază anterioară, de aici justiția divină de neînțeles și de neapreciat de muritori. Pe vremea cînd Pythagoras se născuse, sufletul lui sălășluise într-un Aithalid. El însuși, fiind fiu de-al lui Hermes, i-a cerut tatălui său cel mai mare privilegiu posibil unui sufiet: păstrarea memoriei intacte pentru toate ipostazele trecute. Astfel, Pythagoras își putea rememora cu precizie vieți materiale ce au fost, de pildă, avatarurile acelui Hermotimos – despre care a mai fost vorba pe parcursul periplului Celor O Sută – și se putea bucura de toate însușirile de care am mai amintit. Primus reprezenta zămislirea imperfectă a uneia dintre închisorile trupești ale unui suflet aplecat spre amănunte și disperat în fața oricărei schimbări în traiul fizic. Cineva, un oarecare Photas, despre care scribul nu știe chiar nimic, ne-a lăsat un pomelnic despre succesiunea spiritului prin ereditate. Astfel, el afirmă că sufletul trece, de obicei, din bunic în nepot sau strănepot și că există o perioadă de latență, de indecizie, pînă cînd se întîmplă această trecere. Atunci au loc cazurile cunoscute și inexplicate de ubicuitate. (Este de notorietate faptul, argumentează Photas, că, de regulă, nepoții preiau mai multe însușiri de la bunici decît de la părinți.) Drept dovezi, acest Photas ne oferă și el cîteva anexe, în spiritul celor aie lui Zosimus, dar conținînd personaje pe o profunzime de zeci de generații. Unul dintre aceste șiruri este dat și de trecutul lui Primus, dar ceea ce i s-a părut, inițial, scribului un ajutor neprețuit se dovedește total nefolositor. Photas încearcă să demonstreze asemănări izbitoare între Numărătorul imperial și bunicul său, între cei doi și bunicul bunicului și tot așa pînă la mai multe spițe ținînd de legendă. Succesiunea lui nu corespunde întru totul continuității Celor O Sută, lucru ce s-ar putea explica și prin faptul că nu este vorba de trecerea obligatorie a sufletului din bunicul patern înspre nepot (sau strănepot), dar nici cele cîteva personaje pe care le regăsim printre vechile noastre cunoștințe nu sînt descrise decît strict pentru a servi demonstrației. Cartea lui Photas, cu cele trei șiruri de anexe pilduitoare (dintre care și cea despre „șirul Primus¹‘), este, mai degrabă, o operă literară (nici ea foarte reușită). Scribului i se întîmplă adesea să dea peste informații extrem de interesante după ce a terminat de mult redactarea capitolului la care se referă respectivele evenimente. Ceea ce a aflat, însă, despre unii dintre Cei O Sută din anexele lui Photas n-ar fi putut fi folosit nici dacă „ar fi venit la timp“: „șirul Primus¹¹ nu se bazează pe date, ci doar pe intuiții. în așa o măsură încît, de multe ori, anacronismele ajung să fie evidente și pentru un elev de școală primară.

Am amintit toate astea pentru că scribului nu i-a fost ușor să renunțe la un material aflat la îndemînă, atunci cînd despre Al Treizeci și șaselea nu găsea aproape nimic palpabil. Faptul că datele mai sînt cît de cît plauzibile în „șirul Primus¹¹ în segmentele ultime, adică și în cel referitor la fiul lui Metafaustus (lanțul se termină cu Terțius, cu care, probabil, Photas ar fi fost contemporan), i-a permis totuși scribului să meargă pe urmele unor nume pomenite în „Anexe¹¹ și cu care n-ar fi fost exclus ca Numărătorul imperial să fi avut într-adevăr contacte. Printre aceștia este amintit, de pildă, Mezrob Maștot din Hațegat, cărturarul armean de la curtea regelui Vramșapuh, creatorul alfabetului armean și unul dintre primii traducători ai bibliei. Nu se știe unde s-ar fi putut întîlni Primus cu Mezrob Maștot și cu catolicosul Sahag Partev, dar informația este plauzibilă, mai ales dacă luăm în considerare cele cîteva cuvinte ilizibile (și dovedite abia acum drept armene) din „Dieta universală,Nu mai puțin importantă a fost trimiterea lui Photas la ceiebrul Sarnbas (sau Sumbas), cei mai vestit bucătar ai timpului, gastronomul imperial, aspru combătut de Primus în cartea despre dietă. „Dacă-l acceptăm pe Dumnezeu și pe diavol, Binele și răul, Frumosul și urîtul, rețetele blestemate fac parte, fără îndoială, din produsele recipientelor iadului”, scrie Primus și combate didactic una dintre specialitățile servite la curtea augustului, apoi o alta. Ingredient cu ingredient sînt analizate, separat și în interacțiune, arătîndu-se consecințele cumplite ale consumării acestora, mai ales că totul se baza pe preparate din carne. Prin decriptarea lui Sumbas, alte cîteva rînduri primesc un nou sens. lată, așadar, că pînă și biografia Fiului lui Meta- faustus s-a dovedit mai bogată decît a fost în stare scribul s-o descifreze.

Vom accepta, deci, că Primus a avut doi copii, un băiat și o fată. în ultimii ani de viață, avînd existența cît de cît asigurată, lipsită de griji materiale, Al Treizeci și șaselea a putut să se ocupe doar de ce-i făcea plăcere, fără a mai fi obligat să-și cîștige pîinea pentru sine și pentru familia sa prin descifrarea numerică a diferitelor destine sau prin lecții și sfaturi date împăratului. El se poate ocupa tot mai exclusiv de „Marea dietă universală…”, își poate permite să mai viseze și la alte proiecte, după ce va fi terminat cel aflat în lucru, se poate apleca și mai atent asupra vulcanului mereu activ al mădularelor sale, ana- lizîndu-și fiecare moment de disconfort, fiecare spasm, fiecare durere. Privind astfel lucrurile, Al Treizeci și șaselea a perceput mai intens decît oricine stări ignorate cu seninătate de alți oameni, analizîndu-le copios și resimțindu-le în toată complexitatea lor. Și cine a mai trăit atît de exclusiv viața fiziologică a propriului organism, abstractizînd fiecare senzație, compa- rînd-o și descriind-o în fel și chip? A trăit mai intens războinicul biruitor în nenumărate bătălii sau veșnicul îndrăgostit, cuceritor al unor batalioane de femei una mai frumoasă decît cealaltă? Preocupați de scopurile lor, aceia – și cîte alte celebrități – nu s-au putut bucura de midie izbînzi aie digestiei, de o oră calmă după zile întregi de constipație, de un vis plăcut după nopți de coșmar, insomnie și rău. Și toate senzațiile acelea concrete ridicate pînă la cele mai complexe asociații de idei, pînă la cugetările cele mai pure, născînd teorii pasionante, apărate nu mai puțin pasional! Nu, dacă a fost în vreo privință ieșit din comun – și locul cucerit în societate și în amintirea istoriei (care, totuși, iată, nu l-a uitat!) o probează –, Al Treizeci și șaselea s-a remarcat prin extraordinara lui capacitate de a se apleca asupra aventurilor trupului său. Primus n-a fost un simplu suflet închis în temnița unui corp oarecare, el a fost unul dintre puținii speo- logi conștienți ai peșterii unde i-a fost dat să coboare.¹ Neo-pythagoreianului, cum era numit cu superficialitate, nu-i era deloc indiferent trupul său vremelnic. Totul trebuia să fie „număr și armonie”. însă în trupul său explodau universuri.

Al Treizeci și șaselea n-a fost un simplu ipohondru, el nu se autoadmira veșnic pentru fiecare suferință și nu se folosea de boală ca de un spectacol dat tot timpul în fața celor din jur, obosindu-i. Dacă tatăl său a fost un „fals Faust“, Primus a fost un „fals neopvthagoreian”, întrucît nu sufletul era primordial pentru el, ci trupul, ale cărui taine căuta fără de încetare să le descopere. „Temnița spiritului” era un teritoriu demn de a fi explorat, iar sufletul său era, cum am mai spus, un „speolog”, atmosfera cavernei putînd fi îmbunătățită, dacă te ocupai cu seriozitate de acest lucru. „O peșteră, notează Primus, nu este nici luminoasă și nici întunecoasă, doar văzduhul din ea este cel ce-i determină obscuritatea. De aceea, sufletul trebuie să descopere trupul, asemenea cercetătorului zidurile labirintului prin care rătăcește. Astfel, calea spre ieșire va fi mai facilă, iar aventura propriu-zisă va merita să fie trăită. Numai așa! Altfel, ce-ar fi o viață decît nerăbdarea de a părăsi un trup, fără speranța unei libertăți viitoare?”

Pentru a ameliora „peștera”, Primus preconizează un sistem coerent de viață cotidiană. Nu numai dieta, un sistem foarte complicat de reguli igienice, regimul de plimbări zilnice, ci și întreaga conduită trebuia să fie subordonată acestui program. De pildă, modul de a te hrăni (nu numai ceea ce mănînci, ci și cum mănînci): primul capitol din „Marea dietă universală…” face un inventar al stărilor psihice din timpul meselor și al perioadei de siestă obligatorie. în timp ce consumi mîncarea, trebuie să te gîndești intens la aceasta și numai la aceasta. Orice discuție, orice altă preocupare paralelă sînt cu desăvîrșire interzise. „Nu există nenorocire mai mare pentru corp decît chiolhanurile comune, unde, nemaiamintind ce și cît se înghite, totul se petrece într-un absolut dispreț față de actul în sine. Comesenii vorbesc între ei, fac bancuri, se distrează, admiră hetaire sau flirtează. Actul consumării hranei este la fel de intim – și, dintr-un anumit punct de vedere, la fel de dizgrațios – ca și cel al eliminării fecalelor. El ar trebui să aibă loc în cea mai strictă singurătate.” Primus recomandă, în continuare, o procedură severă de urmărire cu gîndul a fiecărei îmbucături, astfel încît să poți extrage din orice aliment toate substanțele nutritive. Acest lucru ar face posibilă o economie imensă într-o societate ajunsă la un număr foarte mare de consumatori și într-o permanentă criză de alimente, însă ar aduce, pe lîngă foloase economice personale, și incomparabile privilegii trupului. Primus demonstrează că un om poate trăi fără probleme cu circa a zecea parte din cantitatea de alimente folosită uzual, cu condiția ca atît trupul, cît și spiritul să exercite un control riguros asupra felului hranei, modului de administrare, participării fără rezerve la actul în sine.²

Pentru ca să poată fi înțeles contextul social de către cititorul modern și pentru a nu întrerupe cursul lungii sale povești, scribul a fost nevoit, în cazul acestei biografii, să se refere nepermis de mult la evenimentele istorice. Dar Primus pare cu totul indiferent la ele. Pe el nu-l privește nici dezagregarea definitivă a unui imperiu grandios, dezintegrare al cărei martor este, nu-l interesează luptele pentru putere, soarta lui Honorius, a lui Arcadius, a lui Stilicho sau a lui Alaric (acel vizigot mort în plină glorie, înainte de a apuca să-și desăvîrșească opera, asemenea lui Alexandru cel Mare, singurul niciodată înfrînt), nu-l interesează în mod deosebit soarta religiilor, decît cel mult în legătură cu conduita de viață pe care o propagă acestea și în nici un caz în privința luptei dintre ele. Meseria lui „productivă” a fost multă vreme teoria numerelor, cea care l-a ajutat să ajungă, pînă la urmă, la suficienți bani pentru a se putea auto- întreține și, mai tîrziu, pentru a-și putea sătura orgoliul cu un titlu aiurit. Și, totuși, meseria lui „productivă” n-a constituit nici ea pasiunea lui cea mare, chiar dacă îi crease o faimă într-un domeniu exclusiv. Mantica numerelor a fost cea care i-a conferit, ca o aură, particularitățile pentru istoria oamenilor: în general, referirile la biografia sa sînt mereu puse în legătură cu proporții cifrice, multe trase de păr, multe foarte complicate, multe – e de presupus – imaginare, inventate spre a da material faptic concret unor demonstrații atît de savante. Dar toate astea nu reprezentau decît amănunte neesențiale ale unui trai care ar fi putut să se desfășoare și cu o mie de ani mai devreme sau cu o mie de ani mai tîrziu. Marea patimă a vieții lui a rămas încercarea împăcării sufletului cu trupul, ceea ce, în cazul lui, reprezenta o problemă veșnic acută, pirpiriul avînd mai tot timpul grave probleme de sănătate.

Scribul se întreabă: dacă Primus s-ar fi născut altundeva și într-o altă perioadă istorică, tot așa și-ar fi ordonat viața? Sau dacă n-ar fi suferit de tulburări digestive, l-ar mai fi interesat cu atîta pasiune subiectul? Cine știe? Pare cu atît mai straniu sfîr- șitul acestui personaj ce pînă atunci nu părea cîtuși de puțin legat de evenimente. Al Treizeci și șaselea, după ce n-a mai părăsit ani de zile Ravenna, se decide, pe neașteptate, să plece la Roma, exact în zilele cele mai confuze din vara lui 410. Fosta capitală, după ce s-a purtat atît de lamentabil timp de ani de zile, scăpînd de fiecare dată doar în urma unor mari umilințe de amenințarea barbară, se hotărîse să reînvie strămoșeasca virtute exact atunci cînd nimeni nu o mai putea ajuta. Primus ajunge la Roma în zilele calde de iulie și, cum vara se simțea întotdeauna ceva mai bine, participă la o adunare de gastro- logi, convocată la inițiativa lui. A fost, probabil, singura dată cînd s-a folosit de demnitatea lui oficială spre a putea aduna laolaltă atîția specialiști în „arta de a te hrăni”. Această adunare, pe care astăzi am numi-o „congres”, pare să fi fost mobilul nefericitei sale deplasări. Dar să convoci o asemenea întrunire tocmai atunci cînd Roma își trăia cele mai grele clipe nu putea s-o facă decît un om total rupt de evenimentele zilei, asemenea lui Primus. Din nou: „așa se pare”. Doar că a mai existat și un alt mobil: simpla adunare a unor specialiști, dacă s-a făcut la inițiativa Celui de Al Treizeci și șaselea, putea foarte bine să aibă loc la Ravenna, puțin expusă, și nu în fosta capitală, țintă a atîtor atacuri. O călătorie, chiar dacă relativ scurtă, fusese întotdeauna un subiect de groază pentru Primus. Acum, cînd după fiecare cotitură a drumului te putea aștepta o surpriză dezagreabilă, cînd ceremonialul regulilor de hrană și de igienă nu putea fi respectat decît anevoie, inițiativa de a părăsi Ravenna trebuia să fi avut o motivație foarte serioasă. Capitala cea ferită era un oraș searbăd în comparație cu reședința imperială tradițională: acolo se găseau de toate, birturi cu zeci de soiuri de vinuri autohtone și din țările cele mai îndepărtate, fructe de mare dintre cele mai ciudate, vînatul cel mai rar – toate prea puțin interesante pentru Primus. Dar în jurul Romei se găseau și ferme specializate pe niște plante cunoscute doar de un număr redus de consumatori, fiecare furnizor avîndu-și practic dinainte cumpărătorul. Tratatele de gastronomie ale timpului ne vorbesc despre plante și ingrediente azi uitate (sau ale căror nume s-au schimbat). Se spune că în vremea primului asediu al Romei, cînd populația ar fi ajuns la cazuri de canibalism, Laetea, văduva împăratului Grațianus, împărțea mîncare la săraci. Dar nu orice mîncare: porții mici ale unor bucate preparate după cele mai sofisticate metode. Primus, care nu avea nevoie decît de un minim de hrană, consumîndu-l în tihnă și concentrîndu-se în întregime asupra sa, extrăgîndu-i toate substanțele nutritive și asimilîndu-le într-o măsură de zeci de ori mai mare decît ceilalți consumatori, nu era legat de rafinament, ci de puritatea mîncării. Deci nu pentru belșugul și varietatea pieței romane s-ar fi deplasat Numărătorul imperial, ci… fiindcă a știut că va urma o nouă încercare pentru cetatea eternă, că un asediu va aduce iarăși populația în pragul morții prin inaniție, iar el, demnitarul, voia să dovedească lumii întregi cum poate o comunitate umană numeroasă să reziste cu un minim de hrană. Ceea ce arată că lupta cu Alaric nu mai constituia o surpriză pentru nimeni în vara anului 410 după Christos, că evenimentele își urmau cursul lor firesc, așteptat de toți, chiar și de un aproape abulic de teapa lui Primus, că existau o pregătire psihologică și o psihoză de mase atît de intense încît și un om ca Al Treizeci și șaselea putea fi cuprins de starea generală, trezindu-se pînă și în el datorii cetățenești. (Păi, și Roma cea abulică era pe punctul de a se dezmetici…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.