Păcatele Bisericii

Dumnezeu va judeca Biserica, aşa cum va judeca pe fiecare om în parte. Există o responsabilitate a Bisericii pentru fiecare etapă istorică şi există un răspuns eshatologic pentru fiecare interogaţie înăbuşită de o ilegitimă infailibilitate. Hristos, Cel prezent euharistic în Biserică, nu apostrofează în niciun fel discursul politic al turmei. El nu stă ascuns, ca un supraveghetor ocultat, în stilul celui de-al doisprezecelea imam al iranienilor şiiţi, judecând în fiecare clipă întreaga realitate, religioasă şi politico-socială deopotrivă.

Hristos atrage dintru început atenţia asupra Cezarului, delimitează răspunderile Bisericii faţă de acesta şi indică o cale străină de orice confort instituţional, aceea a unei ciocniri permanente între Biserică şi Cezar, între creştin şi puterea statului în care trăieşte şi care-i pretinde, în fiecare epocă istorică, şi partea care I se cuvine lui Dumnezeu. Bilanţul se face la sfârşitul veacurilor.

Orice religie naşte ideologii. Creştinismul, privit superficial şi înţeles ca sistem religios, poate sta la baza diferitor doctrine politice. Privit, însă, în ansamblu, creştinismul nu este o religie, ci un stil de viaţă. El nu se pliază niciunui spectru politic, nu poate merge-n tandem cu nicio guvernare şi niciodată nu poate agrea întru totul disciplina vreunei forme de organizare statală, identificând frecvent influienţa ”stăpânitorului acestui veac”. De aceea, pentru un creştin conştient de identitatea sa în Biserica lui Hristos, o luptă pentru primenirea aparatului ecleziastic din vremea lui este la fel de legitimă ca lupta cu propriile păcate.

„Biserica Ortodoxă Română a colaborat cu regimul comunist!” – s-a spus răspicat şi a devenit o axiomă în haosul României postcomuniste. Vina aceasta s-a generalizat, ajungând să planeze asupra tuturor slujitorilor Bisericii, indiferent de vârstă. Sigur, noi, cei tineri, am putea să strigăm, ca şi Profesorul Tismăneanu, că vina nu este ereditară! Un asemenea raţionament ar indica, însă, o pistă falsă. S-ar crede că Biserica, cea care administrează Tainele, trebuie, la rândul ei, să facă o spovedanie.

Dar este, oare, vina aceasta instituţională? Unde s-a aflat mai mult Biserica, cea formată din sfinţi şi păcătoşi, deopotrivă? La chefurile cu securiştii, trăgând sfori şi promovând semidocţi, sau în puşcării şi lagăre, suferind în lanţuri pentru Hristos Cel interzis? Chiar de-am şti aritmetic cum stau lucrurile, n-am putea răspunde la întrebare. În privinţa victimelor, a celor închişi sau prigoniţi pentru credinţă, lucrurile sunt clare. Acolo, întemniţată, sigur s-a aflat Biserica! Dincolo, la masa compromisului, nu ştim ce carte a jucat fiecare. Nu ştim câţi dintre aceia erau, într-adevăr, ”îmbisericiţi” şi câţi erau puşi din-afară pentru a dezbina această împărăţie.

Cui se poate spovedi Biserica? Înaintea cărui mogul de presă ar trebui să-ngenuncheze pentru a-şi spăla trecutul incriminat de societatea civilă?

Sigur că vor fi fost în cler şi laşi, şi trădători, chiar securişti notorii. De unii am auzit, pe alţii îi bănuim; vor fi mulţi la care nici nu ne-am gândi. Ce poate face Biserica cu aceştia? Să-i lepede, să-i arunce în groapa cu lei? Oare nu va da ea răspuns pentru toţi aceştia, turnători şi securişti, ca şi pentru tâlhari şi prostituate?

În 1990, în primul său interviu ca mitropolit al Moldovei, actualul Patriarh făcea o remarcă justificată: ”în comparaţie cu alte instituţii, laudele Bisericii la adresa regimului au fost cantitate neglijabilă, infimă, nişte stropi de apă în comparaţie c-un ocean. Gândiţi-vă la Academie, gândiţi-vă la Radioteleviziune, slăvita Televiziune, la Uniunea Scriitorilor…”. Astăzi, după 24 de ani, care din aceste instituţii s-a primenit moral? Lista ar putea continua cu universităţile, cu partidele politice, cu Ministerul de Externe, care a păstrat, pe statele de plată, mare parte din diplomaţii lui Ceauşescu. Toate aceste instituţii, cărora li se pot adăuga multe altele, n-au renunţat la angajaţii care s-au arătat servili regimului comunist, deşi o datorie civică le impunea să-şi cureţe imaginea.

Aşteptăm, însă, un pionierat din partea Bisericii. Cerem să-i denunţe pe cei care-au greşit, să-i supună judecăţii publice, pentru a-şi îmbunătăţi eticheta în faţa celor care, de fapt, nu o preţuiesc în niciun fel. Însă ea-şi îndeplineşte vocaţia de a-l acoperi pe cel care-a greşit şi de a-l ridica din păcatul în care-a căzut. Oricât de greu ne-ar fi să înţelegem şi, într-o logică seculară, oricât de nedrept ni s-ar părea, Biserica e datoare cu aceeaşi dragoste şi, adesea, cu aceeaşi discreţie faţă de victimă, ca şi faţă de călău, faţă de întemniţat, ca şi faţă de gardian, faţă de credincioşi, ca şi faţă de cei ce o prigonesc.