„Pacientul nu este un număr sau o boală“

Medicul neurochirurg Mihai Crăciun face parte din acea generație de medici care ne mai poate salva. Pe noi și sistemul medical din România. A ales să rămână aici, să practice cu demnitate meseria pe care și-a ales-o și pe care o iubește. Crăciun este acel medic care își lasă numărul de telefon tuturor pacienților, pentru că „trebuie să întrebe, să știe, să afle dacă are nelămuriri“. Nu are soluții pentru „vindecarea sistemului medical din țara noastră“, dar este optimist și spune că medicină de calitate se poate face și la noi.

Cotidianul: De ce ați ales medicina și în mod special neurochirurgia?

Dr. Crăciun Mihai: Medicina mi s-a părut o provocare și a fost o decizie luată pe baza statutului, mi se părea o meserie interesantă și potențial provocatoare intelectual. Neurochirurgia m-a fascinat cu tot ce însemna sistemul nervos central și tot ce însemna funcționarea creierului încă din anul II, de la primele cursuri de anatomie și fiziologie a sistemului nervos central, și de atunci mi-a fost clar că o să fac ceva în domeniul acesta al neurologiei, al neurochirurgiei.

– Ce calități trebuie să aibă un neurochirurg? Mi-ați spus înainte de interviu că trebuie să se descurce, să improvizeze.

– Da, dar asta este valabil în orice chirurgie. Cred eu că dacă nu ai un pic de spirit de inițiativă și să fii în stare să gândești în afara tiparelor, un pic neconformist, nu poți să vezi situațiile neașteptate din timpul operației. Cred că un neurochirurg trebuie în primul rând să fie pasionat, adică să-i placă ce face. Totdeauna m-am gândit dacă aș alege sau aș fi în situația de a alege altă specialitate. Nu aș alege, pentru că este vorba despre pasiune pentru domeniul în care lucrezi, pentru creier și pentru sistemul nervos. Trebuie să fii și rezistent, pentru că uneori operațiile durează și 13 ore și pot fi foarte epuizante din punct de vedere fizic și psihic. Dacă nu ai rezistență, este greu.

– Vă mai aduceți aminte când ați operat prima oară, când ați pus mâna pe bisturiu? Cum a fost?

– Da. Tremuram tot. Eram rezident, cred că în anul II, când am fost lăsat să fac o operație, sigur o chestie simplă, să îndepărtez capacul osos la un pacient care era deja operat și care avea hipertensiune intracraniană, deci practic o operație foarte simplă. Nu este pe creier, dar eram terminat, vă dați seama, de emoție. Dar trece. De fiecare dată când faci o operație mai puțin obișnuită pentru prima oară… ai emoții și stai stresat, dar odată ce începi, în momentul în care ai pus bisturiul și ai intrat în operație propriu-zis, lucrurile vin de la sine.

– Ați făcut stagii de formare la Münster și la Montpellier.

– Eu m-am specializat în chirurgia oncologică, în special în tumorile cerebrale, iar Münster și Montpellier sunt două centre foarte căutate în Europa pe două domenii legate de tumorile cerebrale. La Montpellier este probabil cel mai important centru pentru chirurgia cu pacientul treaz. Sunt tumori cerebrale care se operează cu pacientul treaz și se execută diferite stadii cu pacientul treaz, vorbind, mișcându-se, citind, scriind, cântând la vioară, depinde de localizarea tumorii și de profilul psihologic și social, socio-profesional. Acolo este cel mai important centru de formare chirurgicală pentru acest domeniu.

– Și ați făcut astfel de operații?

– Da, da. Am făcut și în România, am făcut și înainte de a ajunge la Montpellier, practic acolo am învățat să duc la un alt nivel operația…

– Aici voiam să ajung. Ce ați învățat acolo ați putut aduce aici?

– Am învățat că cel mai important este să aduni o echipă pentru operație. Este un consumator de timp această procedură și presupune sesiuni prelungite de examinare neurologică și neuropsihologică cu pacientul înainte de operație și e nevoie de o colaborare multidisciplinară: neurologi, neuropsihologi, specialiști în lingvistică… Aici e problema. Să poți să aduni specialiștii.

– Ați lucrat la Spitalul Universitar, din câte am citit eu, doi ani…

– Da. Eu am făcut rezidențiatul la Spitalul Universitar și după terminarea rezidențiatului am lucrat doi ani într-un post de învățământ, ca asistent universitar, după care, vă mărturisesc, în momentul acela voiam să plec în străinătate. Eram tentat și a apărut o posibilitate de a lucra în privat, de a învăța lucruri noi în primul rând lucrând în privat.

– Și ați ales privatul plecării în străinătate. Ce ați pus în balanță? Adică ce vă oferea plecarea în străinătate și ce vă oferea privatul aici?

– Dincolo de a fi alături de familie… dar, vedeți, este și o încăpățânare pentru că eu cred în continuare că se poate face medicină de calitate și o chirurgie de calitate în România și am avut posibilitatea și să învăț și să văd lucruri noi și să evoluez profesional fără a fi nevoit să plec în străinătate. Asta a contat mult pentru mine.

– Credeți că se poate face neurochirurgie bine și în România, pentru că specialiști sunt?

– Sunt specialiști, începe încet-încet să fie și dotarea, se poate face.

– Și în spitalele de stat?

– Și în spitalele de stat și în spitalele private. Sigur, privatul a fost întotdeauna cu un pas înainte pentru că a existat interesul și banii au fost mai accesibili, dar să știți că încet-încet și în spitalele de stat încep să fie dotări pentru a face o medicină de calitate. Sigur, calitatea îngrijirilor și, dacă vreți, a felului în care este tratat acel om o să fie întotdeauna mai bună în spitalele private pentru că este normal. Cerințele pacienților sunt altele. Probabil că, dacă lucrurile evoluează normal, în douăzeci de ani o să se apropie și spitalele publice, dar …

– Știu ce spuneți, că dacă tot plătești, e normal să te aștepți la…

– Da. Acolo și cerințele pacienților sunt mai punctuale. Oamenii se uită din ce în ce mai mult și la partea de confort, adică înainte era important pentru un pacient să fie operat, a trecut cu bine de operație, s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple, sunt mulțumit. Ei, acum oamenii vor să aibă o relație personală cu medicul, să poată să înțeleagă, să primească suport și psihologic, cât putem noi să oferim. Noi, ca chirurgi, nu suntem specializați, dar trebuie să ajutăm pacienții, mai ales pacienții cu tumori, cu patologie oncologică. Acolo e foarte important felul în care reușești să pui pacientul pe o direcție ascendentă din punct de vedere psihic, adică să îi insufli încredere și curaj să se lupte cu boala.

– Nu ar trebui în școală să se învețe și acest mod, nu neapărat de a da o veste proastă, dar de a vorbi cu pacientul despre boală?

– Ba da. Eu asta susțin: că trebuie văzut pacientul ca om, ca persoană în sine, și nu ca un diagnostic, ca un număr de foaie. Iar legat de personalizarea asta, într-adevăr e o problemă. De multe ori pacienții sunt tratați ca o statistică. Asta caută omul, caută să fie văzut și tratat ca o persoană, adică să i se acorde timp, chirurgul să răspundă la întrebările pe care le are. Unii se scuză că pun întrebări. Chiar vă rog, notați-vă toate întrebările care vă vin, toate nelămuririle. Unele dintre ele sunt redundante, sau sunt poate naive și recunosc și ei, dar mai bine să întrebe decât să rămână cu o nelămurire și poate cu un sentiment de nemulțumire legat de asta.

– Cât de importantă este această relație între medic și pacient?

– Foarte importantă. Sunt pacienți operați bine, dar care, ca la orice operație, au ba o durere, ba o amețeală, și din cauza faptului că nu au avut o relație bună cu medicul, nu au reușit să ia legătura cu el, nu au primit suficientă atenție, sunt nemulțumiți și micile probleme care pot apărea, micul disconfort, să zicem, pe care îl au ei, se amplifică pe fondul acesta psihic. De multe ori nu este vorba de ceva fizic, de ceva patologic, și ajung să fie nemulțumiți de rezultatul intervenției chirurgicale doar pornind de la proasta relație pe care au avut-o cu medicul.

Și invers. Sunt pacienți care au avut operații cu probleme, cu complicații, în orice operație se mai întâmplă, nu există chirurgie fără complicații, dar care sunt foarte mulțumiți și recuperează rapid tocmai pentru că își păstrează optimismul și încrederea care le este insuflată de medic…

– Deci puteți spune că un medic poate ajuta și pe latura asta…

– Da, este foarte important. E un domeniu sensibil, dar sunt foarte multe astfel de domenii, practici din astea paralele, medicina alternativă, care sunt lipsite de o bază științifică, poate unele dintre ele au ceva corect la bază, altele nu, dar care au un succes nebun doar prin efectul placebo. Este doar un efect placebo.

– Cât de greu este să dați o veste proastă?

– În România de multe ori pacienții nu vor să audă vești proaste și atunci le comunici familiei.

– Numai în România?

– Nu numai în România, dar e o chestiune culturală aici. În țările anglo-saxone veștile se dau mult mai pe față și fără menajamente și pacienții preferă să știe ce au. Ține și de educație, nu neapărat de nivelul de educație, ci de felul în care au fost crescuți oamenii. Ține și de niște reguli nescrise ale sistemului de sănătate și ale societății, dar în România familia intermediază aflarea acestor vești proaste și sunt pacienți care sunt menajați, nu le spun că au tumori, nu le spun că au ceva acolo care crește, că nu e în regulă. Dacă este o tumoră malignă, le spunem că e infiltrativă, că nu este bine delimitată, că o să fie nevoie să mai facem puțină radioterapie și niște tratamente în plus, cumva ca să atenuăm șocul acesta. De multe ori se folosesc analogii din viața de zi cu zi, ca un fruct care este stricat înăuntru sau un neg…

– Și atunci preferați să dați direct vestea?

– Aici trebuie să te adaptezi. Nu e o regulă. Sunt pacienți care vin la consultație și știu toate detaliile bolii lor, știu și prognosticul, știu și despre ce e vorba și e normală atunci o relație directă cu pacientul. Sunt pacienți la care discuția se poartă mai mult cu membrii familiei. Sigur, vorbind de tumorile cerebrale, de multe ori există un grad mai scăzut de înțelegere al pacientului. De multe ori pacienții nu neapărat că sunt afectați neurologic în capacitatea lor de discernământ și de înțelegere a situației, dar există o oarecare atenuare și apare starea de negare, de indiferență, de multe ori, față de boală, care să știți că de multe ori îi ajută să lupte cu depresia cel puțin. Adică sunt pacienți care evoluează bine, deși au niște boli cu prognostic grav, cu evoluție care ar fi trebuit să fie nefavorabilă, dar care ei sunt, să zicem, destul de nepăsători față de boală și îi ajută asta. Nu întotdeauna, dar de multe ori. Ăsta e avantajul faptului că lucrăm cu creierul. Adică de multe ori boala în sine modifică starea emoțională.

– Ce e creierul? I-ați putea da o definiție?

– Nu. Nu pot să-l descriu, este considerat cel mai complex organ. Eu consider că e cel mai complex obiect din universul cunoscut de noi, dar noi nu-l cunoaștem. Dacă e să facem o comparație foarte sugestivă, dacă ai cunoaște tot creierul, toată funcționarea de la mic la mare, toate procesele, noi am parcurs un centimetru din acest kilometru, adică suntem foarte la început, sunt foarte multe necunoscute. De multe ori, pe măsură ce apare o tehnologie nouă de cercetare, care îți pune în evidență anumite aspecte noi, sunt mai multe întrebări decât răspunsuri.

– Anul trecut am avut o discuție cu un coleg de-al dumneavoastră, Claudiu Matei, de la Sibiu, care spunea că în România în rezidențiat se pune accent pe teorie, nu pe practică.

– Din păcate, așa e și nu știu aici a cui e vina, dacă e o problemă de sistem punctual, dar, într-adevăr, ca medic rezident ești – bine asta e valabil peste tot –, ești pus la munca de jos. Parte de hârțogăraie, asigurat urgențe de gardă, însă când vine vorba de partea chirurgicală, există o teamă că răspunderea pe care o are medicul specialist sau care este supraveghetorul rezidentului, e cam mare și de multe ori răspunderea asta este o piedică în calea rezidentului care ar trebui să facă mai multe intervenții chirurgicale sub supravegherea unor seniori, dar nu apucă să facă, pentru că e și un pic de teamă că va greși ceva ireversibil.

Există o curriculă cu un număr de operații care a fost adoptată în cadrul Uniunii Europene, ea a fost adoptată când eu încă eram rezident, în ultimul an, în anul 7, sau în anul în care eu terminasem rezidențiatul. Apăruse în Uniunea Europeană o directivă care urma să fie implementată în toate statele Uniunii Europene, era un tabel pe categorii de operații câte trebuiau făcute de rezident ca operator principal, mâna întâi cum zicem noi, câte trebuie făcute ca mâna întâi ajutat de cineva, că practic operatorul principal este ajutat în timpul operației, câte trebuie făcute ca mâna a doua, doar ca ajutor. Nu s-a aplicat. Nu știu care este situația actuală, cât este de legală, dacă a fost adoptată ca atare, dar în prima curriculă care apăruse în mâna rezidenților erau trecute operațiile astea, operații la care rezidentul să participe, nu să le facă.

– Aș vrea să punctăm care credeți că sunt lipsurile sistemului medical de azi. Ați făcut acele stagii de pregătire, ați mai fost în alte țări… Unde suntem noi față de ei, ce probleme avem noi?

– Bine, aici nu cred că este nimic nou, faptul că finanțarea este sub nivel, deci este o finanțare care, practic, se îmbunătățește de la an la an. Nu am datele, nu m-a preocupat exact să știu, să pot să vă dau niște cifre concrete, însă cu siguranță se îmbunătățește. Mai este și altceva, mai este și partea cealaltă, a controlului. Se plătește prea mult pentru niște echipamente care sunt achiziționate prin niște programe și care nu sunt folosite.

– Cum treceți de la salvarea unui pacient astăzi la moartea unui pacient mâine? Cum faceți?

– Este greu întotdeauna. Când un pacient nu merge bine, este greu. Numai că, știți, lucrurile nu se întâmplă în alb sau negru. Când un pacient merge mai prost, care are complicații, poți să faci unele lucruri ca să-l ajuți, tratamentele, terapiile de după operație contează: recuperarea de după operație, chimioterapia, suportul anestezic, tratamentele medicamentoase totdeauna sunt importante și, practic, ești prins acolo, lângă el.

– Sunteți unul dintre medicii care își dau numărul de telefon pacienților să sune. Nu fac toți asta.

– Da, poate unii apelează la căile tradiționale: telefonul secretariatului sau altele, dar mi se pare important ca pacientul să poată să dea de mine, adică dacă este o problemă, să aibă unde să mă găsească. Să știți că nu abuzează. De obicei, oamenii sunt înțelegători și nu mă sună pentru orice.

– Țineți legătura cu ei și după operație, după externare?

– Sunt pacienți cu care țin legătura de ani de zile și vin la control, sunt alții care se pierd în timp. Aici ține mult de patologie. De obicei, cu pacienții cu patologie tumorală păstrez legătura, pentru că ei vin la control, facem periodic câte un RMN, să vedem ce s-a mai întâmplat acolo, unii au nevoie de îndrumări către alte specialități. La pacienții cu probleme de coloană, cu patologia aceasta de hernie de disc, acolo lucrurile sunt un pic altfel. Un pacient care se simte bine, de obicei, nu te mai caută… Dar variază și, da, întotdeauna le dau numărul de telefon pentru că mi se pare important să poată să mă găsească.

– Aveți un ritual al operației, unii își pun muzică, alții …

– Da, prefer și eu să fie muzică în sală, de la radio; de obicei, las la latitudinea celor de la anestezie, asistentelor de la anestezie… pentru că eu, prins în operație, de multe ori nu mai aud și ei trebuie să suporte mai mult decât mine. Nu cred că este un ritual, dacă vreți, mai mult ține de disciplină, este să îți faci un plan până la operație, să știi dinainte ce ai de făcut, adică să revezi investigațiile, tomografiile sau radiografiile, să vezi despre ce este vorba și întotdeauna încerc să îmi fac un film al operației dinainte, adică să îmi imaginez cum stă pacientul în sala de operație, care este poziția pe masă, adică instrumentele și aparaturile, și încerc practic să fac operația mental, ca să nu fiu luat prin surprindere în operație.

– Care a fost cel mai tânăr pacient pe care l-ați operat? Operați și nou-născuți?

– Există o supraspecializare pe neonatologie în chirurgia pediatrică, eu nu sunt specializat pe acest domeniu, însă cel mai mic pacient avea 9 sau 10 luni, era o fetiță cu un hematom subdural cronic. Nu a fost o intervenție complicată, adică nu a fost ceva deosebit, dar stresul este infinit mai mare pentru un copil mic față de un adult. La copii, în mințile lor, e un volum de sânge mult mai mic decât la adulți. Adică la un copil de patru sau cinci kilograme o sângerare de 50 de mililitri care la un adult este neobservabilă poate fi fatală, adică e imensă. Plus că totul este mai mic. Și o anestezie e complicată. Este mult mai complicat să prinzi vene, să… De aceea ai nevoie de specializare.

– Care a fost cea mai dificilă operație?

– Mi-au pus mulți întrebarea asta și m-am gândit mult care este cea mai dificilă operație de la începutul carierei. Nu neapărat operația în sine, cât combinația între experiența mai redusă și… Cred că mă gândesc la un pacient cu trei tumori cerebrale la care una dintre ele era malignă și două, din păcate, benigne, adică două focare, și a fost o operație lungă, a durat cam 10-12 ore și cred că a fost cea mai epuizantă.

– A supraviețuit?

– Da, da. A ieșit din operație bine, a urmat și un tratament oncologic, însă la tumorile cerebrale maligne unele dintre ele sunt foarte agresive.

– Și foarte greu de operat, nu?

– Nu, nu neapărat că sunt greu de operat. Problema cea mai mare nu este că sunt greu de operat, problema cea mai mare este că nu sunt bine delimitate și ai o zonă de tumoră, o zonă de creier normal și între ele o zonă gri în care se amestecă țesutul cerebral cu tumora. Oricât ai încerca să scoți din zona asta gri, întotdeauna sunt celule care sunt deja și în creierul sănătos. Nu poți să scoți atât de multe încât să vindeci pacientul doar prin operație. Ar însemna practic să produci niște dezastre neurologice, să scoți atât de mult creier normal, încât cu siguranță pacientul va fi afectat, și atunci te bazezi și pe radioterapie și pe chimioterapie. Care sunt doar parțial eficiente, adică de asta tumorile cerebrale maligne, mioamele maligne, au o evoluție proastă pe termen lung, pentru că nu răspund la radioterapie și chimioterapie.

– Care este cea mai mare satisfacție profesională?

– Totdeauna când un pacient pleacă mulțumit și se trezește bine din operație.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.