„Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva?” Reprezentație la cererea publicului: „Paracliserul” de Marin Sorescu
Sâmbătă, 22 ianuarie, ora 19:00, în sala „Iosif Naghiu” a Teatrului Dramaturgilor Români, spectatorii bucureșteni se vor întâlni cu Paracliserul, mai tânăr la început, mai bătrân la urmă, un personaj care se trage din negură și năzuiește lumină și sens. Interpretat de Claudiu Bleonț, Paracliserul simbolizează înălțarea pe verticală a omului, căutarea de sine, zbuciumata căutare de celest, așa cum îl descria Marin Sorescu pe eroul său din cea de-a doua piesă a trilogiei Setea muntelui de sare.
Despre PARACLISERUL, regizorul Marcel Țop afirmă că este un discurs spectacular despre semnificația și importanța credinței, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, este un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilință și stringența acestor calități în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată și prin – sau mai ales prin – acceptarea condiției actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu… Poate că, recunoscându-ne în sfârșit umila condiție, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm și, mai ales, să salvăm de la prăbușire, fie chiar și în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă și încă vie, Pământul… O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice și, pe cale de consecință, mai puțin montate, din dramaturgia autohtonă. Și o importantă aducere-aminte – teatrul este și poezie. Și paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată și, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori… deși e cea esențială. Și o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul).
Fragment dintr-o conversație
L-am visat pe Paracliser. Am stat cu el la un foc, la marginea unei comunități, unde își aruncă oamenii resturile de la construcții și unde își abandonează animalele nedorite… Era îmbrăcat (de căpătat) cu un hanorac cenușiu cu glugă, cu o pereche de blugi rupți, murdari de moloz, noroi. Și peste glugă avea o pălărie… de care vorbeam… Avea și niște mânuși rupte.
Făcea biserică din deșeurile oamenilor, din resturile de cărămizi, gresie, marmură, pe care le aruncă oamenii când își construiesc hardughiile din ce în ce mai mari, inutile și neafumate. Mi-am dat seama că fumul de care vorbește e sacralitatea… Afuma o lume dezvrăjită, total desacralizată… Nouă, curată și stearpă. Cu toate astea, în timp ce oamenii îl disprețuiau pentru „inutilitatea” muncii lui, el, construindu-și biserica la marginea lumii, și din resturile ei, avea tăria să îi iubească în continuare… devenise înțelept, deși unora le părea nebun.
In lumea nebuna in care traim, piesa genialului Marin Sorescu vine ca un balsam pentru minte si suflet. Din cand in cand, trebuie sa mai respiram umanitate intr-o era a artificialului si grotescului, in care omul a uitat ca este OM! Poate si ”IONA” ar trebui pusa mai mult in valoare si jucata mai des, tineretul de azi (din Romania Educata?!), ar vedea cu alti ochi omul si ar intelege mai bine conditia umana.
Cretinul de Bashescu a invrajbit pe toti cretinii impotriva lui Sorescu, un comunist, dupa ei. Atata ii duce capul. Pana cand societatea romaneasca nu se curata natural, nu se face bine. Cu Tudor Gheorghe este aceeasi situatie.