Parfumul sanctificării

Astăzi, Ioan-Paul al II-lea a fost beatificat. Noaptea trecută, la Circo Massimo, a fost plin de lumânări aprinse de cei un milion şi jumătate de pelerini, bisericile Romei au fost deschise şi, deşi a plouat, străzile au fost pline de credincioşi, foarte mulţi tineri, veniţi din întreaga lume. Unii dintre ei au mers peste 30 de ore de la Bolzano, pe bicicletă, pentru a-i aduce un omagiu celui pe care ei îl numesc „Papa tinerilor”. „Am trăit senzaţia că ne transmite şi acum dragoste”, „Ne-a schimbat viaţa”, „Suntem fiii miracolelor sale”, „Sunt fiica Jubileului”, mărturiseau mulţi dintre ei, vorbind despre aceast prim „Papă străin”, de la 1523 încoace, venit din Est, care a simţit Italia ca pe o a doua patrie. S-a născut acum, în Piaţa Sfântul Petru, o asociaţie fondată de tineri, intitulată „Papaboys”, ai cărei membri vor veni la Roma o dată pe an pentru a-l omagia pe Fericitul Ioan Paul al II-lea. Tinerii, cărora le place să se numească „Ragazzi del Papa”, au cântat şi au dansat, aşa cum ştiau că i-ar fi plăcut Papei, spunând că, pentru ei, el reprezintă un model.

În 2005, la înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea, mulţimea a strigat: „Subito Santo” (Repede, Sfânt), fapt care l-a făcut pe cardinalul de atunci Josef Ratzinger să exclame: „Vox populi, vox dei” (Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu). La o lună după funeralii, Papa Benedict al XVI-lea a iniţiat procesul de canonizare, deşi Constituţia Apostolică prevede ca acest proces să nu înceapă înainte de cinci ani. Prima excepţie a făcut-o însă chiar Papa Ioan Paul al II-lea pentru Maica Tereza de Calcutta.

Mulţimea cerând sanctificarea Papei la moartea acestuia

Şi iată că, după şase ani, lumea catolică a participat azi la ceremonia beatificării celui numit „Bunul Papă”, a treia etapă şi penultima a sanctificării sale.

Încă de vineri, în Piaţa Sfântul Petru din Roma au început să vină pelerinii. La eveniment au participat Preşedintele Italiei, 90 de delegaţii oficiale, reprezentanţi a cinci Case Regale şi 2.300 de jurnalişti.

În Piaţa Sfântul Petru din capitala Italiei a fost dezvelit un imens portret al Papei Ioan Paul al II-lea. Sâmbătă a fost deschis mormântul lui Karol Wojtyla din criptele Vaticanului. Potrivit tradiţiei, primul sicriu, din lemn de chiparos, în care a fost depus trupul neînsufleţit al Papei, a fost sigilat într-unul de plumb, aşezat apoi în cel de-al treilea, din lemn de nuc. În liniştea litaniei, mulţi credincioşi s-au rugat în tăcere. În jurul sicriului, deschis după 6 ani, s-au aflat cardinalul Tarcisio Bertone, fostul secretar personal al Papei, Stanislaw Dziwisz, actualul arhiepiscop al Cracoviei, cel care i-a fost alături din 1964 până în ultima clipă a vieţii şi care va rămâne toată noaptea lângă sicriu, episcopi, călugăriţa Marie Simone Pierre, cea care s-a vindecat de boala Parkinson după ce surorile ei din mânăstire s-au rugat Papei, minune documentată care a făcut posibilă beatificarea, şi sora Tobiana, cea care l-a îngrijit până în ultima clipă, care au citit psalmi. În criptă s-au găsit sute de bilete lăsate de credincioşii care s-au rugat pentru sănătatea sau pentru rezolvarea necazurilor lor.

Pelerini aşteptând veghea de noapte în ajunul beatificării

Sicriul, cu un acoperământ brodat cu aur, a fost aşezat în faţa mormântului Sfântului Petru şi, apoi, în faţa altarului principal al bisericii, unde Ioan Paul al II-lea va fi omagiat de Papa Benedict al XVI-lea şi de credincioşi până luni dimineaţă la ora 5. Apoi va fi aşezat sub altarul Capelei Sfântului Sebastian, alături de cunoscuta sculptură „Pietá”, a lui Michelangelo, artist pentru care Papa avea o deosebită admiraţie. După beatificare, Preafericitul Ioan Paul al II-lea va fi celebrat în Polonia şi la Roma, în ziua de 22 octombrie.

Până în prezent, Biserica Catolică a sanctificat 78 de papi şi a beatificat alţi 9, adică 32% din totalul de 264 de primaţi ai Vaticanului, cunoscuţi în istorie.

Profetul venit din Est

Născut în 1920, la Wadowice, lângă Cracovia, Karol Wojtyla a fost înzestrat cu o carismă deosebită, rămasă vie în amintirile celor care l-au cunoscut şi i-au stat în preajmă. Credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să facă faţă tragediilor care i-au marcat familia şi vremurilor tulburi ale războiului. A dovedit de foarte tânăr o mare pasiune pentru viaţa intelectuală, pentru literatură şi artă, dar a şi muncit din greu, ca artificier de mină şi muncitor pentru a se întreţine. A debutat ca dramaturg, la vârsta de 20 de ani, cu piesa „Iov”, în care face o subtilă paralelă între destinul personajului biblic şi destinul Poloniei pe care a iubit-o atât de mult, încât a cerut ca în sicriul său să fie aşezat un pumn de pământ din patria natală. Pentru Karol Wojtyla, arta era „călăuză în calea spre Dumnezeu, având dimensiunea unui curcubeu romantic: de la pământ spre inima omului, spre Infinit…”. A fost actor, a făcut studii de medicină şi de teologie, a scris poezie şi eseuri, dar a fost şi pasionat de schi, de călătoriile montane şi campion de canoe. Cei care i-au studiat opera literară au apropiat-o de creaţiile scriitorului romantic polonez, descoperit abia în secolul XX, Cyprian Kamil Norwid, prin dimensiunea umanistă, prin exorcizarea răului şi prin aluziile evidente la istoria mai îndepărtată sau mai recentă a Poloniei.

Alegerea lui Karol Wojtzla ca Papă

După ce a fost 11 ani cardinal al Cracoviei, perioadă în care prelatul n-a uitat niciodată să-şi exercite şi misiunea socio-umanistă, Carol Wojtyla a devenit, în 1978, cel mai tânăr Papă din secolul XX şi primul Pontif provenit din estul Europei. Devenit emblematic pentru întregul său pontificat, primul lui mesaj a fost „Nu vă fie frică”.

În Cehoslovacia, în Ungaria, chiar în zonele catolice ale Uniunii Sovietice, mesajul a fost imediat înţeles. A urmat prima lui călătorie în Est, în 1979, în timpul căreia a chemat în fiecare dintre omiliile sale la reunificarea Europei. Dacă Papa ales în 1978, ar fi fost italian, francez sau brazilian, această călătorie n-ar fi fost făcută niciodată, şi poate Zidul Berlinului ar fi şi astăzi în picioare, consideră o bună parte dintre cei care acum îi evaluează pontificatul, unul dintre cele mai lungi din istoria Vaticanului.

Rolul său în transformările majore prin care a trecut Europa în ultimul sfert al secolului al XX-lea este relevat şi de faptul că, de la revolta muncitorilor din Berlinul de Est, în 1953, la Primăvara de la Praga, trecând prin insurecţia de la Budapesta, din 1956, nicio altă revoltă din Europa de Est, până la cea din Gdansk din 1980, nu a avut o conotaţie religioasă. Atunci, reprezentanţii „Solidarităţii” au pus pe gardul şantierului naval portretul Papei. Istoricii consideră că turneul pastoral al fostului arhiepiscop de Cracovia în ţara natală, în 1979, a fost prima breşă în Cortina de Fier. De altfel, el numise biserica din ţările comuniste „Biserica tăcerii”, afirmând, la confirmarea lui ca Papă, că această biserică nu mai este mută pentru că vorbeşte prin glasul său. Mesajul a fost receptat de toţi disidenţii, Aleksandr Soljeniţîn afirmând: „Acest Papă este un dar al cerului”. Nu întâmplător, în 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea era să-şi piardă viaţă fiind ţinta unui atentat, în Europa Centrală acesta a fost atribuit KGB-ului. O lume întreagă a fost uimită şi impresionată când Ioan Paul al II-lea a ţinut să-şi cunoască atentatorul, l-a vizitat în închisoare şi, iertându-l, s-a rugat cu el în celulă.

Un pelegrin în lume

Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul ortodox Ilia I la Tbilisi, în Georgia în 1999

Pontificatul de 27 de ani al lui Ioan Paul al II-lea a avut ca linii directoare ale apostolatului său trei afirmaţii pe care Sfântul Părinte le-a făcut cunoscute prin călătorii în întreaga lume: „Cuvântul este mai puternic decât spadele”, „Dragostea este forţa constructivă pentru a străbate drumul umanităţii” şi „Luaţi în mâinile voastre viaţa şi faceţi din ea o capodoperă”.

Turneul pastoral din Polonia a fost primul dintr-o lungă serie de vizite apostolice în întreaga lume, determinate de dorinţa sa de a veni în ajutorul celor săraci şi suferinzi şi de a purta cuvântul Domnului în zone defavorizate şi de conflict. „Bunul Papă” a ajuns în locuri în care părea imposibil ca un primat al Vaticanului să ajungă vreodată: s-a rugat la Zidul Plângerii de la Ierusalim, a fost prin favelele braziliene, a dat speranţă săracilor din San Salvador, a vizitat România, prima ţară majoritar ortodoxă în care a ajuns un Papă. În Sudan, unde a văzut un număr imens de oameni care mureau de foame, i-a spus preşedintelui: „Domnule Preşedinte, ştiţi câte milioane de morţi sunt? Dumneavoastră ce faceţi? Câte familii ucise, distruse, orfane!? Vă daţi seama de comportamentul pe care îl aveţi? Sunteţi şeful statului, înţelegeţi?”. Răspunsul interlocutorului care i-a propus să lase de-o parte tot ceea ce a spus a dus la unul dintre puţinele momente de iritare pe care cei din jurul lui le-au cunoscut: „Eu n-am venit aici să mă plimb şi nici în vacanţă. Eu am venit în numele lui Dumenezeu! Am venit să-i apăr pe toţi morţii ăştia, pe toate aceste familii”. Tonul lui era înfricoşător, după mărturiile celor prezenţi.

Împreună cu Maica Tereza

Altădată, în Peru, mergând pe jos, a văzut un grup de soldaţi înarmaţi care erau foarte neliniştiţi şi care i-au explicat că în tufişuri se află oameni ai mişcării „Sendero Luminoso”, gruparea cea mai violentă din ţară. Atunci, Papa s-a urcat pe o masă şi i-a mustrat pe terorişti pentru violenţa lor. Cuvinte la fel de aspre a rostit şi în Nicaragua, unde în timpul Sfintei Liturghii avea în faţă trei rânduri de exponenţi ai guvernului sandinist, mânioşi, gata să-l conteste în orice moment. În timpul omiliei, a luat crucifixul în mână, l-a înălţat şi a exclamat: „Christos va învinge!”. Strigăte ale mulţimii de tipul „Trăiască Papa, Jos Pinochet!” au răsunat nu o dată în drumurile sale.

Pentru Ioan Paul al II-lea, ca şi pentru Maica Tereza, cu care s-a întâlnit de mai multe ori, săracii şi bolnavii erau, independent de credinţa lor, asemenea lui Christos în suferinţă. În leprozerii, Papa îi atingea pe bolnavi, îi strângea la piept, îi binecuvânta, îi ajuta să mănânce. Nu erau gesturi exterioare, ci expresia unei iubiri adevărate.

Dimensiunea umană a Papei era extraordinară, o dimensiune în care este greu să spui ce anume constituie miracol şi ce nu, pentru că într-un miracol intervine o dimensiune mult mai complexă, sfinţenia.

Grădina Maicii Domnului

Vizita Papei la Bucureşti

Caldul mesaj umanist şi apropierea de cei în suferinţă, extraordinara carismă şi încrederea în cuvântul sfânt i-au impresionat şi pe românii care au fost martorii călătoriei Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. Ţară pe care înaltul prelat a numit-o „Grădina Maicii Domnului”, denumire care spune mult dacă luăm în considerare faptul că întreaga sa carieră aposotolică a avut-o ca protectoare pe Fecioara Maria. La Liturghia de la Catedrala Sfântul Iosif, la slujba în aer liber din Parcul Tineretului şi pe tot traseul bucureştean al vizitei, 300.000 de credincioşi români au simţit prezenţa inconfundabilă a unui om dăruit celor sfinte.

Papa Ioan Paul al II-lea şi Prea Fericitul Teoctist, la Bucureşti

Vizita în România a însemnat pentru Papa Ioan Paul al II-lea o etapă importantă spre materializarea crezului său de unitate în religie a Europei. Aici, Sfântul Părinte, care cunoştea opera lui Mircea Eliade, tradiţiile româneşti şi poezia lui Eminescu (a recitat în româneşte „Maica Domnului” de Mihai Eminescu în Piaţa Sfântul Petru din Roma) şi îl aprecia în mod deosebit pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a exclamat: „Aici am trecut pragul speranţei”. Cuvinte profetice care aveau să devină titlul unei cărţi. Înţelegându-i mesajul, cei 300.000 de români au răspuns omiliei Papei: „Unitate, unitate, unitate!”. Era încrederea lor într-un Papă care l-a beatificat pe Eremia Valahul şi care, în afara protocolului stabilit, a ţinut să li se adreseze direct, încă o dată, pe aeroport, înaintea plecării.

Momente miraculoase

Portretul Papei din Piaţa Sfântul Petru din Roma

Toţi cei care l-au cunoscut pe Sfântul Părinte îşi amintesc trăsăturile lui umane, blândeţea dublată de fermitate, dar mai ales capacitatea sa de a pătrunde în profunzimea rugăciunii, trăsăturii definitorii ale unei personalităţi complexe, nici până astăzi desluşită pe deplin.

Mulţi i-au simţit lipsa, după dispariţia sa, credincioşi care l-au ascultat în peregrinările lui prin lume, apropiaţi, ca Arturo Mari, fotograful său, fotoreporter şef de serviciu la „L’Osservatore Romano”, care i-a fost alături în momentele oficiale, dar şi în cele petrecute apartamenul pontifical. Acesta descrie ultima sa întrevedere cu Papa: „După ce l-am văzut, am fost sigur că va muri. Privirea sa era prea plină de iubire, prea ireală: nu mai aparţinea acestei lumi. Era aceeaşi privire pe care o avea în timpul sfintelor liturghii, înainte de consacrarea ostiei. În acele momente se transforma, nu mai era el. Era ca şi cum nu ar fi atins pământul cu picioarele, îţi dădea senzaţia că era într-o stare supranaturală. Suprafirească. Mi-am amintit că avea aceeaşi privire în unele momente din călătoria în Ţara Sfântă, mai ales în Grădia Măslinilor…”, mărturiseşte Arturo Mari.

Momente miraculoase s-au derulat de-a lungul pontificatului său. Este cunoscută întâmplarea din timpul unei audienţe generale în Piaţa Sfântului Petru, în care o tânără a început să urle cu o voce neomenească, aruncându-i Papei cuvinte vulgare, jignitoare, pline de mânie şi ură. Încercările Monseniorului Danzi de a o linişti au eşuat. La întoarcerea Papei, la Palatul Apostolic, în papamobil, tânăra se afla, ţinută cu greutate de şase puternici angajaţi însoţitori, în dreptul Arcului Clopotelor. Sfântul Părinte a coborât şi s-a apropiat de ea, a făcut semnul crucii şi a început să se roage în limba latină. Tânăra îşi continua imprecaţiile. Treptat vocea ei a început să coboare, devenind un fel de tânguit: „Tu ştii că nu pot face nimic împotriva ta! Nu pot nimic, eşti prea puternic, prea puternic!”. Sfântul Părinte i-a pus mâna pe cap, rugându-se în continuare, şi a binecuvântat-o, iar vocea ei, din ce în ce mai slabă, repeta: „Ajunge, nenorocitule!”. După aproximativ 20 de minute a căzut la pământ, reluându-şi fizionomia normală. „A deschis ochii ochii şi l-a privit pe Papă cu seninătate, iar Sfântul Părinte a mângâiat-o, a binecuvântat-o şi apoi a plecat!”, povesteşte Arturo Mari. Au fost trei întâmplări asemănătoare şi de fiecare dată s-au petrecut aceleaşi fenomene, ducând cu gândul la exorcism.

Impresionante erau scenele de compasiune, de uniune şi de transformare spirituală. Într-un 1 ianuarie, Papa a îngenuncheat în capelă alături de un tânăr în scaun cu rotile, numai piele şi os, dar cu ochii enormi. Venise dintr-o mică localitate de lângă Brescia, dintr-o familie foarte săracă. Consătenii îi cumpăraseră un bilet de avion pentru că dorea să-l întâlnească pe Papă înainte de a muri. Papa s-a rugat îndelung ţinându-l de mână pe tânăr. Apoi s-a ridicat, l-a îmbrăţişat, l-a binecuvântat şi desfăcându-şi lănţişorul pe care îl purta l-a pus la gâtul băiatului. Înainte de a pleca, acesta a spus: „Sfinte Părinte, mulţumesc! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Nu pot decât să spun mulţumesc. Arrivederci in Paradiso, Santo Padre (La revedere în rai, Sfinte Părinte)!”. Două zile mai târziu tânărul a murit. A fost un miracol de pace şi compasiune, care l-a ajutat pe bolnav să-şi accepte moartea cu demnitate. Momentele de rugăciune în comun erau caracteristice Papei, ori de câte ori cineva îi cerea ajutorul.

Sărutarea vasului cu sângele lui Ioan Paul al II-lea

O altă întâmplare similară s-a petrecut cu o englezoaică din Londra, care avea o tumoare în fază terminală. Ultima ei dorinţă a fost să-l întâlnească pe Papă. Era atât de bolnavă încât nu se ştia dacă va ajunge în viaţă până la aeroport. A doua zi după sosirea la Londra, s-a ridicat din pat, a început să mănânce şi să meargă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnavă. Ea a creat apoi în capitala britanică un institut pentru lupta împotriva tumorilor. Au fost mai multe asemenea cazuri de-a lungul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. Arturo Mari relatează în cartea sa, „La Revedere în Rai”, o întâmplare din propria familie. Sora soţiei sale, originară din Ecuador, care stătuse multă vreme la Roma, o persoană foarte credincioasă care participa regulat a audienţele Sfântului Părinte, s-a îmbolnăvit la trei luni după ce a părăsit Roma, de cancer. Încercând s-o ajute cumva, Mari şi soţia lui i-au cerut să trimit rezultatele analizelor pentru a le arăta unor medici italieni. Aceştia au spus că, din păcate, nu mai e nimic de făcut, întreg organismul fiind devastat de metastaze şi că probabil bolnava mai avea de trăit 15-30 de zile. Înainte de a lua avionul pentru a pleca în Ecuador, ca să fie lângă sora ei, soţia l-a întrebat dacă i-ar putea duce un obiect care i-a aparţinut Papei. Sfântul Păinte i-a trimis o batistă şi un rozariu pe care îl avea mereu în buzunar. „Iată, sunt un dar din partea Papei. Pune batista pe pieptul Mecitei şi spune-i să se roage cu rozariul primit”, a sfătuit-o Mari pe soţia sa. La puţin timp după aceea, analizele au arătat că boala regresase, iar pacienta şi-a recăpătat puterile.

Sunt fapte de viaţă care nu pot fi documentate, dar este evident faptul că Papa dăruia seninătate multor persoane rămase necunoscute.

Privea oamenii în ochi cu ochii săi de un albastru intens care păreau să intre în trup şi în suflet creând o stare de sfială şi o chemare la convertire. Aşa cum l-a convertit şi pe Sandro Pertini, preşedintele Italiei între 1978 şi 1985.

O relaţie caldă s-a stabilit între Ioan Paul al II-lea şi preşedintele Ciampi şi soţia acestuia. Imediat după alegerea sa, Preşedintele a participat la Sfânta Liturghie în capela privată a Papei. După slujbă, acesta i-a mulţumit Papei, spunând: „Sanctitate, vă mulţumim că aţi primit să ne întâlniţi. Vedeţi, suntem căsătoriţi de 53 de ani şi credem mult în sacramentul căsătoriei şi în valoarea fidelităţii, pe care le-am respectat mereu”. Obiectând în glumă asupra fidelităţii soţului ei, Franca Ciampi a exclamat: „Sfinte Părinte, vă iubesc atât de mult, încât atunci când vă văd, am impesia că mă aflu în paradis”. Apoi, adresându-se cardinalului Stanislaw Dzwisz, l-a ameninţat în glumă: „Fii atent, nu trebuie să-l laşi să lucreze prea mult! Trebuie să ai grijă de el. Dacă nu încetezi să-l mai pui atâta la lucru, să ştii că o să ai de-a face cu mine!”. Papa s-a amuzat copios, veselia fiind o altă latură nedezmiţită a personalităţii sale. Îi plăcea să glumească. O făcea şi în public, replicând mulţimii. Odată şi-a intrerupt discursul la jumătate şi a spus: „Restul îl veţi citi mâine în «L’Osservatore Romano»”, şi a continuat să vorbească liber. Când erau de faţă doar cei foarte apropiaţi, făcea uneori şi pantomime.

Un Papă pentru mileniul III

Întâlnire cu lideri religioşi din toată lumea. Rugăciune pentru Pace

Confortul lui Ioan Paul al II-lea era limitat la strictul necesar, el fiind orientat mai mult către asceză. Întotdeauna şi-a exploatat trupul la maximum. Apartamentul lui era modest, mânca doar bucate simple, bea numai apă sau ceai. Ţinea cu stricteţe posturile. Când i se oferea şampanie sau vin pentru a ciocni un pahar în onoarea lui atingea doar cu buzele marginea paharului.

Purta mult timp aceeaşi îmbrăcăminte şi când mergea în Grădinile Vaticanului îşi punea peste haina albă o veche pelerină neagră pe care o avea din timpul când era arhiepiscop la Cracovia.

Pontificatul lui s-a exprimat prin trei aspecte: muncă, rugăciune, suferinţă.

Papa Benedict al XVI-lea îi binecuvântează pe pelerinii din Piaţa Sfântul Petru

Ziua lui de lucru era bine organizată, foarte intensă, dar şi plină de neprevăzut. Uneori părea un supraom. Avea un temperament inimaginabil. Când lucra nu consuma, ci topea pixurile, care în mâna lui nu ţineau mai mult e o zi.

Nu-şi îngăduia nici două minute de odihnă. Vacanţele erau pentru el momente de muncă şi mai intense. La Valle d’Aosta sau la Castelgandolfo scria enciclicele şi scrisorile. Făcea excursii în grupuri restrânse de 4-5 persoane. „Avea un mers ciudat. Părea că merge încet, dar era greu să te ţii după el”, povesteşte Arturo Mari. Dar nici acestea nu erau numai un moment de distacţie. În Valle d’Aosta, pe cărările ce domină localitatea Les Combes, când ajungea la altitudini ridicate, se aşeza pe o piatră sau pe un smoc de iarbă şi contempla creaţia. După astfel de momente era mai puternic. Trudea de dimineaţa până seara şi se ruga. Chiar modul său de a se ruga era neobişnuit. O făcea în capelă, dar şi în fotoliu, în aşa-zisele momente de odihnă. Se ruga când murea cineva, fie un prieten, o persoană cunoscută, dar şi necunoscuţi, victimele vreunui atentat sau accident. Se ruga când afla că undeva în lume situaţia politică era gravă, când în lume izbucnea vreun război. Când avea vreo problemă sau veştile legate de ceea ce avea de rezolvat nu erau prea bune, se ducea în capelă şi nu ieşea până când nu găsea soluţia. Se ruga în ţările pe care le vizita. La Vilnius a rămas îngenuncheat şase ore fără întrerupere. Avea mereu rozariul în mână. Îl dăruia celor pe care îi întâlnea personal şi a murit cu rozariul în mână.

Avea o evlavie deosebită pentru Maica Domnului, ce putea fi observată în pelerinajele la Czestochowa, la Lourdes, Fatima, Guadalupe. El a numit-o pe Maica Domnului din Guadalupe „protectoarea celor două Americi”.

În capela lui avea icoana Maicii Domnului din sanctuarul de la Jasna Gora din Polonia şi un crucifix în faţa căruia se ruga ca şi când ar fi dialogat cu Christos. Nu admitea să fie întrerupt când se afla în rugăciune.

În timpul unei Audienţe Papale în 2004

Duminica dormea un sfert de oră în plus. În loc să se trezească la 5.15, se scula la 5.30. Acest obicei a fost şi subiect de glume.

S-a întâmplat de multe ori ca Papa să iasă din Vatican fără ştie nimeni în afara serviciului de siguranţă. Mergea cu maşina să viziteze institute religioase sau să se roage împreună cu călugăriţele.

Arhiepiscopul Stanislaw Dziwiz crede că beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea va ajuta la mai completa lui înţelegere, pentru că toate învăţăturile lui au fost exemplificate prin propria viaţă. Iar această cunoaştere va fi un exemplu pentru drumul fiecăruia către Dumnezeu. În timpul vieţii cei apropiaţi nu l-au privit niciodată ca pe un sfânt, ci ca pe un om perfect care insufla dorinţa de a fi imitat, chiar dacă acest lucru era extrem de dificil. S-a impus întotdeauna viaţa lui spirituală. Era un om plin de talente, dar, mai ales, un om după asemănarea şi imaginea lui Dumnezeu. Căuta întotdeauna să vadă lumea prin intermediul prezenţei Divinităţii.

Iar Antonio Mari consideră că „Sfânt este un cuvânt rezervat celor excepţionali, precum Sfântul Francisc. Papa Ioan Paul al II-lea nu a fost mai prejos, cea mai importantă parte a operei sale constând în modul în care a transformat lumea şi în felul în care i-a ajutat pe oameni”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.