Patologia electorală actuală

Opţiunile electorale sunt dirijate decisiv spre patologic, şi nu spre programul politic. Propaganda comunistă, cu mijloacele terorii, a lăsat în urmă un imens bazin de delir public, încât luarea în serios a candidaţilor este exclusă, din foarte multe motive. Diferenţele între candidaţi, deseori eliminatorii, sunt duse în derizoriul absolut. Chiar dacă aceste alegeri au o miză foarte mare, toţi candidaţii par a intona aceeaşi melodie. Matricea statului totalitar funcţionează perfect, fiind un factor determinant în stabilirea viitorului câştigător şi stabilind regulile nescrise, cu adevărat importante, ale competiţiei electorale. Punctul forte al fraudării alegerilor trecute, prezente şi, nu-i exclus, viitoare, în România, se află aici.

După aproape 25 de ani de la căderea, cel puţin pe hârtie, a comunismului, vinovăţia politicienilor nu ar mai trebui invocată sub nicio formă. La orizont apare vinovăţia societăţii, a unei majorităţi care refuză să îşi asume alte standarde decât cele ale tenebrei actuale. Această majoritate nu a reuşit să propună un candidat, măcar unul, care să o reprezinte, acceptând toxica ofertă a mediului politic. Personajele în cauză arată tot mai mult stupefiante deficienţe democratice, nu au legătură cu interesul public, pe care îl percep doar formal. Cu asemenea oameni, schimbările de mentalitate, atât de necesare, nu se pot produce. Trecerea acestor oportunişti dintr-o funcţie în alta nu face decât să dea corupţiei româneşti o stabilitate totală, chiar un aer eroic. E un fapt dovedit că mediul public la vârf este dominat de corupţie, nu doar ca expresie a situaţiei sistemice, o dovedeşte incapacitatea implicării. La orice nivel s-a constituit o rezistenţă în raport cu reforma, perfecţionându-se, astfel, o întreagă strategie de control al situaţiilor. Aceasta este principala preocupare şi abilitate a omului politic din România.

Monarhia ne-ar fi scutit de acest circ cu pretenţii democratice, populare. Minusurile Monarhiei n-ar fi putut aglutina atâta corupţie, din simplul motiv că am fi avut o critică publică perfect centrată pe subiect, un alt concept al autorităţii. Un referendum pe tema Monarhiei ar fi fost, ar fi foarte potrivit în condiţiile actuale. Tabloul candidaţilor la prezidenţiale arată o cale blocată. Republica pe care o reprezintă aceste personaje nu este a românilor, este a unor grupuri restrânse. Solidaritatea naţională în chestiuni esenţiale, precum unitatea teritorială şi lingvistică, va fi tot mai ameninţată până la dezastre de acest tip de politică. România este tragic expusă unei administraţii incorecte, frauduloase. Aceasta nu este o Republică, în înţeles european, este o dictatură perpetuă care îşi selectează cu atenţie exponenţii în lupta pentru deţinerea puterii. Apare tot mai limpede, noi, românii, nu suntem capabili să administrăm şi să existăm într-o republică decât printr-un stil securisto-comunist. Aşa a fost proiectul Republicii, aşa a rămas. Nu întâmplător, un candidat la Preşedinţie a declarat că i se pare normal ca serviciile secrete să aibă oameni în redacţiile ziarelor! În faţa unei asemenea aserţiuni, trebuie spus că există o problemă de fond extrem de gravă în educaţia publică. Statul terorist-comunist funcţionează încă într-un mod demn de o incriminare majoră, neîntârziată. Oazele de mimare a libertăţii inventate, autoinventate prin reflexele dobândite, în cultură, politică, economie arată cu toată evidenţa firele şi modalităţile de lucru. Statul exterminant totalitar se repune în mişcare, fără fisuri. România se adânceşte într-o falsificare şi mimare a democraţiei tipice statului comunist, chiar dacă pe alte coordonate sistemice. Avem un centru care tezaurizează dictatura şi o margine total aservită. Acest spectru este specific unei lovituri de stat fără sfârşit, susţinut de un sistem legislativ perfect adaptat. Neutralizarea puterii centrale şi transferul acesteia spre legi democratice, în faţa căreia absolut nimeni să nu aibă imunitate, s-ar putea întâmpla printr-o Monarhie Constituţională. Singura forţă a statului actual este aceea de a conserva imunitatea celor care au spoliat şi spoliază ţara. Problema imunităţii, anulării imediate a acesteia ar trebui să fie problema-cheie din această campanie electorală.

Nu este deloc corect să candidezi şi, în egală măsură, să nu fi demisionat din funcţia publică guvernamentală sau locală. Omul politic din România poate totul, nu are limite. Este un robot programat să meargă până la capătul-capătului fără a ţine cont de contextele civilizaţiei. Cadrul în care au loc alegerile este unul subtil controlat, candidaţii devenind nişte marionete, nimic altceva. Regizorii din anii ’90 au implementat un sistem în acest sens, care funcţionează diabolic, perfect. Legea electorală este construită pentru candidatul provenind din sistem, de unde imposibilitatea oricăror reforme. Confruntarea între reprezentanţii sistemului reprezintă o simplă chestiune de supravieţuire a acestuia, nicicum o ieşire din infernul actual.