Pe marginea prăpastiei

La întâlnirea cu reprezentanţii băncilor din România şi aniversarea a 15 ani de la nu ştim bine ce a devenit funcţional într-o Românie unde nu funcţionează nimic ca lumea („Merge, bre, şi aşa!”), conducătorul statului român a mai tras un perdaf naţiunii române şi o salvă de bombăneli clasei politice. Supărare mare, cu aerul că se adresează naţiunii aflate la ananghie, precum Churchill în clipele grele ale Bătăliei Angliei. Simple platitudini şi clişee retorice demne de un şef de CAP, şi nu de un şef al statului. Care are obligaţii şi responsabilităţi clare şi precise, evident astea funcţionând însă la noi după bunul-plac al conducătorului. Veşnica nemulţumire a lui Traian Băsescu, de toţi şi de toate – că sunt politicieni, funcţionari, poliţişti, pensionari sau femei care se rujează şi anunţă reduceri de salarii, observaţie demnă de Balzac sau Marin Preda -, nu mai impresionează pe nimeni. De la stilul voios al lui Nikita Hruşciov, căpitanul de cursă lungă a trecut la aerul supărat non-stop al lui Leonid Brejnev. Nimic nu e bine, toţi sunt incompetenţi, dacă nu hoţi şi pungaşi, reforma nu merge ca lumea, nici instituţiile statului nu funcţionează bine, prea mulţi asistaţi social, şi în general nu se munceşte ca lumea, nici educaţia – care e mama învăţăturii şi multiplelor competenţe de care avem atâta nevoie, una peste alta, suntem pe marginea prăpastiei. Punctează decisiv Traian Băsescu, precum Ilie Năstase cu un rever de stânga, politica de dreapta a unui partid fără identitate doctrinară. Una peste alta, e rău de tot. Dacă nici acum politicienii nu se trezesc să accepte învăţarea geografiei şi istoriei românilor în limba maghiară, o să fie rău. Toate au un preţ, că e vorba de euro, lei sau forinţi.

De unde ştie Traian Băsescu că o să fie rău, când noi o ducem din rău în mai rău şi vedem că încă e bine? Maşinile au potopit România precum gândacii de bucătărie tot blocul, cârciumile se înmulţesc precum ciupercile după ploaie, la mall-uri nu ai loc să arunci un ac, pieţele gem de produse şi înjurături („S-a scumpit şi prazul, maică!”), de taxe şi impozite, ce să mai vorbim, curg banii ca mierea în siropul de baclavale. Lacrimile lui Şoric se conjugă cu năduful antrenorului Sorin Cîrţu, care a dat la rândul lui un frumos exemplu de dragoste de muncă. Să spargi un geam cu piciorul stând pe banca tehnică într-un meci de Liga Campionilor este demn doar de pumnul lui Mutu în falca kosovarilor unde au făcut parale bune poliţaii români. Alde Popa şi Dascălu deja tot trag cu imaginea în toate părţile. Dacă imagine nu e, nimic nu e.

Şi? şi nimic. Prim-ministrul Emil Boc, slăvite fie-i numele şi prostia, iese iar la rampă cu asumarea Legii salarizării unice şi Legea educaţiei, ţâfnos şi plin de el că a descoperit piatra filozofală. Păi e bine, zicem noi.

Să facem măcar nişte eforturi, monumentale – frumoasă intenţia, jucăuş ministrul de Externe – sau mai mititele, ca să pricepem, totuşi, ce se întâmplă şi unde ne situăm. Vizavi, alături sau chiar pe marginea prăpastiei. Ştie oare cineva unde e prăpastia şi unde suntem noi? Greu de răspuns la această dilemă nouă.