„Pentru mine, filmul înseamnă privire, lacrimă, zâmbet, expresie”

Orice întâlnire cu lumea celei de-a şaptea arte este un privilegiu. Înconjuraţi de prea multe zgomote pentru nimic, de prea multe forme fără fond, dialogul cu un cineast român, care încearcă să schimbe prin filmele sale – de la debutul în lungmetraj în 2006 cu Legături bolnăvicioase, după romanul omonim al Ceciliei Ştefănescu, trecând prin documentarul Nunţi, muzici şi casete video (2008) şi spumoasa comedie Despre oameni şi melci (2012), până la recenta premieră De ce eu? -, modul nostru de a percepe mesajele care vin de pe pelicula de celuloid este ca o rază de soare după o lungă perioadă de întuneric. Este vorba despre cineastul Tudor Giurgiu, fondatorul şi preşedintele celui mai apreciat festival de film din România şi nu numai – TIFF (în această vară va ajunge la cea de-a XIV-a ediţie) -, care a avut bunăvoinţa să ne împărtăşească câteva gânduri despre noul său lungmetraj, „De ce eu?”.

Premiera absolută a avut loc la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, în Secţiunea “Panorama Special”, iar începând de la finele lui februarie a intrat pe ecranele din întreaga ţară. Odiseea filmului abia de acum încolo începe, pentru că Tudor Giurgiu şi-a propus să-l itinereze în cât mai multe locuri din Bucureşti şi provincie. Ce poate fi mai incitant, mai provocator pentru România zilelor de astăzi, decât un subiect politic, cel al procurorului Cristian Panait, un destin tragic, prins într-un mecanism perfid şi periculos al corupţiei de la cel mai înalt nivel. Filmul şi eroul său sunt inspirate din cazul real al procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis în 2002, la doar 29 de ani, în contextul unei anchete mult mediatizate în acea perioadă, asupra unui alt procuror, Alexandru Lele. Este de fapt, primul lungmetraj politic după 1989, care deja suscită multe reacţii din partea societăţii civile.

Emilian Oprea în rolul procurorului Cristian

Ne întâlnim la puţină vreme de la premiera celui de-al patrulea lungmetraj semnat de tine, De ce eu?, în spaţiul generos de la Libra Film, locul unde se pun la cale atâtea proiecte cinematografice. Cred că mulţi dintre cinefili au fost luaţi prin surprindere de propunerea ta, un film politic, mai ales în contextul exploziv al României, unde în fiecare zi, breaking-news-urile nu se mai opresc din a ne spune cine a mai fost arestat într-un nou caz de corupţie la vârf. Cum ţi-a venit ideea de a face acest film, pe care iniţial l-ai intitulat Cristian?

Declicul a venit prin 2007. Ştiam de cazul dramatic al tânărului procuror Cristian Panait, care s-a sinucis la 29 de ani, în circumstanţe neclare, din mass-media anului 2002. Ştiu că atunci am decupat câteva articole de ziar şi le-am pus la păstrare. La vremea aceea, nu aveam încă niciungând. De ce în 2007, la mai bine de cinci ani de la acele evenimente? Pentru că tocmai plecam din Televiziunea Română (n.n: Tudor Giurgiu a fost Preşedinte Director General al TVR în perioada 2005-2007), iar experienţa a fost una care m-a marcat. Atunci mi-a fost foarte clar că vreau să fac un film despre mine. Aveam nevoie de un “vehicul” filmic pentru a-mi proiecta acolo toate angoasele, frustrările, eşecurile, succesele, care pe mine m-au consumat şi m-au măcinat foarte tare în toată acea perioadă, în care am condus destinele TVR. Eram preocupat de această temă a unui om cu valori şi principii morale, care vine în conflict cu sistemul unde lucrează, ba mai mult este umilit şi terfelit, târât în tot feluri de scandaluri fabricate de mass-media. Chestia asta m-a urmărit, şi mă gândeam cum s-o fac. Şi uite aşa, mi-a revenit în minte foarte clar cazul procurorului Panait.

Practic, cazul l-ai păstrat în subconştientul tău, până când ai simţit că a venit momentul să-l scoţi la suprafaţă. Cum s-a transformat un fapt de presă într-un film?

În momentul în care am recitit articolele din ziar, mi-am zis: “da, este exact ce vreau eu să fac”. M-am regăsit în multe dintre caracteristicile personajului Panait: în disciplină, în rigurozitate. Apoi, s-au întâmplat şi multe chestii “ciudate”, de coloratură, care mă apropiau de personaj. Şi eu şi Panait mergeam la stadionul dinamovist pentru a vedea meciurile echipei favorite. Amândoi frecventam acelaşi club de karaoke, în timpul studenţiei, unde mergeam cu cei de la actorie. Toate aceste asemănări stranii m-au condus la ideea că poate l-am cunoscut sau poate că am trecut pe lângă el… Şi cu cât m-am apropiat de personaj, am început să mă identific cu multe dintre dilemele lui morale şi a fost foarte uşor să mă aduc pe mine în poveste. Şi am vrut finalmente să vorbesc şi despre o generaţie care poate prea devreme, poate prea crudă, a vrut să schimbe nişte lucruri, dar nu a reuşit.

Secvenţă din lungmetrajul De ce eu?, cu Emilian Oprea şi Andreea Vasile (ea o interpretează pe Dora, prietena lui Cristian)

Nu m-am gândit nicio clipă când am văzut filmul că el are ceva şi din tine. Acesta să fie secretul succesului său, pentru că ştim, orice film bun are în miezul lui o poveste şi despre autor?

Fără îndoială. Altfel nu mă urmărea. La început eu am fost personajul, cel care a declanşat filmul. Sigur, cu cât citeam mai mult, latura politică lua amploare din ce în ce mai mare. Mi-am dat seama că nu pot construi povestea doar pe drama psihologică a personajului, cel care în doar două săptămâni dintr-un om integru cu principii de nezdruncinat se descompune cu fiecare clipă care trece. Am văzut cum dispari, cum începi să pierzi pământul de sub picioare, cum ceilalţi exercită asupra ta o presiune uriaşă, zilnic, ca o picătură chinezească. Mi-am dat seama că nu pot să arăt acest lucru fără să vorbesc tranşant şi clar despre un background politic, despre relaţiile de atunci care s-au perpetuat şi astăzi, între justiţie şi politică, între justiţie, putere şi serviciile secrete, tipul ăsta de încrengătură trebuia să apară în film. Ulterior, în timp ce lucram la documentare, marca politică a devenit mai pregnantă. Şi în toată această perioadă, m-am putut concentra perfect pe lucrul la film. N-am simţit nicio apăsare, nicio teamă, nimeni nu s-a interferat între mine, echipa de lucru şi film.

Spectatorul trebuie să aibă răbdare pentru a intra în poveste. Ea se desfăşoară aparent lent, dar după primele zece, cincisprezece minute, dacă eşti atent, te captivează. Simţi că trebuie să rămâi concentrat. Cu siguranţă se va petrece ceva important. Şi odată ce te-ai lăsat în voia filmului, povestea începe să te prindă… Oricare dintre noi se regăseşte în acest film, fie că e procuror, medic, funcţionar sau orice altceva.

Chiar un tânăr arhitect mi-a spus că deşi nu lucrează într-o instituţie publică, el s-a regăsit în acest film. A empatizat cu personajul care este strivit de un sistem, care nu te lasă să fii liber şi te vrea obedient, supus, să răspunzi doar la comenzi. Devine relevantă, pentru mult mai multe categorii decât îmi imaginam eu, zona justiţiei, a politicii. E ciudat cum la final, în toate locurile pe unde am umblat cu filmul prin ţară, se repetă constant o teamă şi o frică pe care o resimt în interiorul publicului, care e marcat după film, îi vine greu să mă mai întrebe ceva. Atunci când o fac, le simt insecuritatea legată de mine, le simt temerile că s-ar putea întâmpla ceva, le simt frica de consecinţe. Şi le tot spun: trăim într-o lume liberă, lăsaţi în urmă aceste mici stereotipuri. Acest bagaj al fricii pe care tot îl purtăm cu noi de atâta vreme! Şi le-am demonstrat. Dovada e tocmai faptul că eu am putut să fac acest film fără să am niciun fel de presiuni. Trăim într-o lume mult mai liberă decât ne imaginăm.

O secvenţă cheie din film, cu Virgil Ogăşanu, Dan Condurache, Mihai Constantin şi Emilian Oprea

Absolut. Dacă mă gândesc la filmul Leviathan al cineastului rus Andrey Zvyagintsev, care este tot un film politic, da, acolo, putem vorbi de presiuni .

Aşa este. Deşi a fost apreciat în întreaga lume, acasă a fost primit cu rezerve, iar propaganda oficială a ţinut să sublinieze că filmul nu reperezintă nicidecum realitatea politcă rusească.

Mă întorc la personajul principal, Cristian Panait. Ai avut curajul să aduci în prim-plan un actor tânăr foarte puţin cunoscut. E vorba despre Emilian Oprea, actor la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Ai ştiut din primul moment că el va fi “eroul” tău sau au fost mai multe încercări până să te opreşti la el?

Noi ne-am întâlnit prima oară la castingul pentru filmul meu Despre oameni şi melci. Îl ştiam din câteva spectacole regizate de Radu Afrim, unde era foarte bun. Când l-am reîntâlnit, m-au intrigat ochii, privirea. Mi se pare că sunt foarte rari actorii de teatru care să aibă aşa o expresivitate puternică de prim plan. Ochii pentru mine contează. Sunt un regizor care nu mă feresc de prim-plan, poate că uneori chiar “abuzez” de el. Dar, pentru mine, filmul înseamnă ochi, faţă, zâmbet, lacrimă. Când a venit la casting, am ştiut că el va fi, pentru că ochii lui, luminozitatea lor, aduceau ceva din personajul lui Cristian Panait, din idealismul lui. Fără să-l cunosc prea bine, i-am dat acest rol. Fără să dau probe. Mă şi gândeam: ce-o fi fost în mintea mea de l-am ales din prima clipă, fără să dau probe, aşa cum obişnuiesc. Dar, pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, între timp am devenit prieteni foarte buni, am ştiut că e cea mai bună alegere. Şi asta din perspectiva că nu e nicidecum un actor comod, e un actor cu dileme, cu mulţi demoni interiori, cu o experienţă de viaţă şi profesională, care a trecut prin multe. Mi se pare incredibil cum până la această vârstă – nu e chiar aşa de tânăr, are 37 de ani – nu a fost descoperit pentru film. De fapt, el este un caz tipic pentru mulţi, mulţi alţi actori din Bucureşti şi din ţară, care rămân necunoscuţi şi care cu siguranţă ar putea realiza performanţe de excepţie. Nu era doar senzaţia mea că e foarte bun. Toţi cei din echipă au fost încântaţi de el. Îmi spuneau că e foarte bun, firesc, autentic.

Emilian Oprea şi Mihai Smarandache, doi actori de teatru şi film extrem de talentaţi care se întâlnesc pentru prima dată în filmul lui Tudor Giurgiu

Ai o secvenţă în film, care la prima vedere pare banală, el merge cu maşina pe un drum, iar la un moment dat se opreşte şi se uită în oglinda retrovizoare. Atunci îi surprindem ochii, care spun totul. Tot ceea ce va urma, incredibil şi neaşteptat. Lumina rece din ochii lui se schimbă, zeci de nuanţe apar în privirea lui. Mi se pare că e una dintre secvenţele-cheie ale filmului tău. Ai fost prin multe oraşe din ţară. Dar filmul l-ai lansat recent la Berlinale. Cum au înţeles ei filmul, ce au înţeles?

Cum se întâmplă la orice festival, toţi încearcă să te pună într-un sertar. Pe mine m-au pus în categoria “film despre corupţie, România, nu e neapărat ceva nou la nivelul temei sau al limbajului cinematografic”… Dar toată lumea a fost de acord că e o poveste foarte bine construită, cu un protagonist important şi un alt tip de film care vine din România. Unii mi-au reproşat lungimea filmului, care, pentru un spectator străin care nu este familiarizat cu ce se întâmplă în România, poate părea un pic deranjant. După cum alţii, mi-au spus în special cei din Est, că pentru ei filmul funcţionează impecabil. De altfel, am primit un număr de invitaţii record la toate festivalurile de film din Est (Moscova, Croaţia, Ungaria, Cehia, Polonia).

Şi în America Latină ar fi interesant să vezi ce reacţii ar avea. Încerci să mergi pe cât mai multe pieţe cinematografice. Până atunci, ţi-ai propus să ajungi în cât mai multe oraşe din ţară, multe dintre ele, din păcate, neavând săli de cinema. Care au fost reacţiile?

Am mers în ţară în multe locuri. Am avut foare multe reacţii. Am primit zeci de mesaje, pe e-mail, pe Facebook. Toţi ne-au spus că au fost copleşiţi de film. Ca observaţie sociologică, foarte multe femei au fost impresionate de film. Îşi doresc să ştie cât mai multe despre acest caz. Tinerii se uită la film fără prejudecăţi, ca la o poveste, le provocă o emoţie, nu compară cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. Unii chiar au fost provocaţi şi şi-au dorit să citească despre caz. Ce să mai spun despre studenţii de la Drept. Mi-au spus că pentru ei personajul a însemnat foarte mult, le-a validat nişte convingeri, un fel de “unealtă” de lucru, care trebuia cunoscută. La Constanţa au fost nişte adolescenţi care au fost impresionaţi de film. Devine cu atât mai relevant filmul, dacă tu, ca individ, vrei să faci ceva, vrei să schimbi ceva, vrei ca lucrurile pe care le realizezi să conteze. Or, tocmai despre asta e vorba. Omul care vrea să schimbe şi sistemul care vrea să niveleze totul. Peste tot am avut discuţii foarte interesante: la Brăila, Constanţa, Timişoara etc. Toţi mă întrebau: pe când următorul film? Pe când un film despre cazul Udrea? Tinerii au nevoie de poveşti, despre ceea ce trăiesc. Să le lămurească nişte lucruri. “Să ştii că după ce am văzut filmul tău, am înţeles mai mult din ceea ce se întâmpă astăzi” – mi-a spus unul dintre prieteni.

E mai mult decât un film politic. E adevărat că el apare în cea mai fierbinte perioadă politică a României de după 1989, dar e doar o coincidenţă. Dincolo de coaja politică se află frumuseţea în sine a filmului.

E adevărat. Asta îmi doresc cel mai mult. Cum va trece filmul proba timpului. Îmi imaginez cum va fi filmul, cum va fi privit el peste 30 de ani. Mi-ar face plăcere ca el să rămână un reper pentru o anumită perioadă din istoria României. Filmul spune mult despre cum trăiam, cum gândeam, cum reacţionam. Aş vrea ca în proiectele mele viitoare să aduc cât mai mulţi actori tineri din ţară. Sunt atât de talentaţi, au atâta energie şi pasiune. Scenariul a fost scris iniţial de un coleg de-al meu, regizorul Vlad Trandafir. M-a ajutat mult la documentare. Apoi, l-am scris singur, dar nu eram mulţumit. Am apelat la Loredana Novak, ne-am completat bine unul pe altul. A fost dificil de scris. Şi am decis să mergem cu personajul peste tot.

Tudor Giurgiu alături de Mihai Constantin şi Emilian Oprea la Berlinale

Presupun că relaţia ta cu directorul de imagine Marius Panduru a fost excelentă. Imaginea e superbă. Imaginea e, la rândul ei, un personaj.

Marius a vrut foarte mult să fac acest film. S-a simţit solidar cu personajul, cu povestea. Am căutat împreună să vedem ce ne preocupă. E foarte greu să-i dai filmului ritmul. Să nu filmezi prea repede sau prea lent. El a prins exact timing-ul. Felul cum filtrează lumina, interioarele. Scenografia e foarte bună. Am avut la dispoziţie o clădire goală – Palatul Bursei -, în care noi am reconstruit întreg spaţiul şi niciun detaliu nu a fost lăsat la întâmplare. Clipă de clipă, totul a fost construit de la zero. E meritul tuturor. Am filmat cam în 32 de zile. Anumite scene care au fost mai dificile, mai delicate, le-am repetat. Orice întâlnire cu publicul mă reconfortează şi mă motivează extraordinar în misiunea pe care mi-am asumat-o. Voi itinera filmul prin întreaga ţară. Printre cei care mi-au pus tot felul de întrebări a fost şi o distinsă profesoară şi jurnalistă din Timişoara, care mi-a spus că ea a studiat foarte mult cazul lui Cristian Panait. I-a plăcut foarte mult filmul, dar m-a întrebat de ce nu am atins şi dimensiunea religioasă a personajului, care era un creştin ortodox practicant. Ştiam de această dimensiune a lui, dar mi-a fost foarte dificil s-o includ în fiinţa celui căruia eu i-am dat viaţă în scenariu. Cred că trebuia să mai fac un film (râde!). Au fost multe momente emoţionante. La premieră a fost prezentă mătuşa lui Cristian Panait, iar la Târgovişte am înţeles că va veni şi mama lui, pe care nu am cunoscut-o.

De ce crezi că filmele româneşti nu sunt deloc încurajate, în ciuda premiilor şi nominalizărilor pe care le primesc la cele mai prestigioase festivaluri din lume? Mi-ai spus că, acum, lupta ta cea mai mare este acasă, cu proprietarii sălilor de cinema, care “nu riscă“ să programeze un film românesc decât eventual într-o sală foarte mică. De ce crezi că sistemul e refractar?

E reacţia tuturor la filmul românesc. În lipsa unei politici naţionale care să protejeze filmul românesc, nu vom putea face niciodată nimic. Sălile de cinema trebuie să fie forţate să încurajeze filmul românesc. OK, premii, laude etc., dar ce lăsăm în interior, acasă? Eu cred că am eşuat lamentabil. Certurile dintre noi, orgoliile, lipsa totală de solidaritate ne-au adus în acest punct nevralgic. Suntem victimele propriului nostru eşec în a ne gestiona succesul. Nu avem coerenţă în deciziile pe care le luăm. În cinema nu riscă nimeni, pentru a da şansa oamenilor să vadă filmul românesc. Sunt oraşe mari, mai puţini mari, unde nu există săli de cinema. Ce să mai vorbim de oraşele mici sau comune? E nefiresc ca politicul să fie atât de prezent în cultură. Şi măcar dacă ar face ceva pentru ca filmul românesc să-şi capete locul pe care-l merită. Şi uite aşa, ne întoarcem la personajul nostru. El vrea să schimbe, iar răspunsul sistemului care e?

Cum vezi tu toată povestea filmului? Către ce se îndreaptă?

Filme se vor face în continuare. În România ai atâtea subiecte, ai poveşti la fiecare colţ de stradă. Eu sunt tot mai preocupat de internet. Tinerii sunt atât de “captivi” în internet, pot spune că s-au mutat în mediul online. Devine un pic un “gest premium” să te chinui, să te duci în săli de cinema, când publicul tău stă pe internet. Cum mă pot eu inventa într-un alt tip de demers, ca să testez forme noi, concepte noi? Am tentaţia de a mă muta cu totul în această zonă. Vorbim de un alt tip de conţinut cu reguli specifice online. Din această perspectivă, va trebui să regândesc totul altfel. Un alt lucru care mă preocupă este să încerc serialul de televiziune. Ar fi o experienţă fabuloasă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.