Pianul între arta samurailor şi muzica de toacă a mănăstirilor

O sală plină, o scenă ca o cutie rectangulară de agată neagră. În mijlocul scenei pianul imens Yamaha cu capacul deschis şi în fundal un ecran vast care surprinde şi supradimensionează vintrele pianului, arhitectura unui oraş al reverberaţiilor şi potenţialul construcţiilor sonore. Corzile întinse ca un rastel locuit de săbii ritualice, zeci şi zeci de ciocănele, un design al preciziei şi acusticii impecabile. Din culise, mergând cu trupul subţire şi încordat ca un arc de oţel, înaintează spre pianul negru Nik Bartsch, cel mai important muzician elveţian de jazz al momentului. Merge plutind şi laminar, asemeni un samurai modern, cu scalpul complet ras, ce-mi aminteşte de splendidele ovoide sculptate şi netezite de Brâncuşi din lucrările „Începutul lumii” şi „Primii paşi”.

Aşa a debutat inegalabilul „Modern Solo Piano” avându-l ca protagonist pe Nik Bartsch. Cu intrarea artistului în scenă, a pianistului samurai îmbrăcat în cămaşa-i-tunică neagră şi pantalonii orientali negri, cu pliuri vălurite pe coapse, siluetă acunzând în costumul de culoarea antracitului orice efort pentru a lăsa din armura simbolicului costum să se vadă doar capul şi mâinile magice înaintând, parcă desprinse de trup, pe scena Naţionalului bucureştean.

Lăstari după lăstari din sunete

S-a aşezat la pian şi sunetul primului modul a desprins prima linie melodică simplă, ca sunetul unei picături de apă, ori învolburarea unui fuior de ceaţă. Marele pian Yamaha s-a trezit şi a lăsat să se desprindă lăstari după lăstari din sunete, piesa muzicală crescând ca o plantă unică ramificându-şi excrescenţele simple şi miraculoase, cu o tehnică paradoxală a maximului de efecte obţinut cu o economie de combinaţii incredibilă. Cei ce l-au văzut pentru prima oară şi l-au ascultat pentru prima oară au descoperit în Nik Bartsch un artist modelat de războinicul-înţelept şi fidel idealurilor, influenţat de tradiţiile milenarei Japonii, răsărit pe scenă parcă direct din picturile şi reprezentările samurailor, din ritualuri cu o gestualitate studiată, din artele marţiale convertite în artele păcii, din blândeţea călugărilor orientali, dar şi din sunetul unic al muzicii de toacă eliberând un staccato unic şi o sonoritate de percuţie ancestral, aşa cum este izvodit de călugării ortodocşi ai mănăstirilor din România, din Rusia ori Balcani.

Teatrul Naţional din Bucureşti a fost invadat de teatralitatea apariţiei şi interpretării unui mare compozitor şi virtuoz al pianului în jazzul contemporan. O teatralitate şi un dramatism sonor înşurubate asemeni elementelor solidificate în picătura de apă, prelinsă continuu în stalactite şi stalagmite. O izvodire modern sublimată în ecouri şi ruperi de ritm descompuse şi recompuse până la fulger şi trecerea gravitaţiei în graţie. Am ascultat un regal de module sonore, amintind cunoscătorilor creaţiei lui Nik Bartsch mai toate direcţiile acestui mare şi complex artist care evoluează nu doar ca pianist solo, ci şi alături de grupul MOBILE şi, de asemenea, cu grupul zen-funk RONIN. L-am ascultat graţie TNB Parateatral şi Green Hours 22 Jazz-caffe pe unul dintre cei mai celebri artişti ai remarcabilului label ECM.

Ce înseamnă Ritual Groove Musik

Nik Bartsch

Nik Bartsch, venit pentru a doua oară în România, ne-a copleşit cu rafinamentul şi designul sonorităţilor sale, cu expresivitatea şi senzualitatea asociaţiilor sale lucide, cu acest stil autodefinit drept „Ritual Groove Music”, cu universul eternelor întoarceri din modulele 45, 48, 47, 52, 58, din HISHIRYO, din RANDORI, din REA, LIVE, STOA, HOLON, LLYRIA, AER, numele unor albume care au pus în evidenţă un univers acustic unic, deşi hrănit de multiple izvoare şi afinităţi.

Ritual Groove Music nu este o etichetă întâmplătoare. Artistul elveţian defineşte expresiv structura de jgheab ce adună prelingerea şi scurgerea sunetelor, asocierea lor repetitivă, precum crestăturile pe robojuri tradiţionale, striurile şi repetiţiile sonore, stereotipia convertită în creaţie, folosirea unor aşa-zise şi evidente reluări în sensul în care marele filosof danez numea repetiţia acelaşi lucru şi totuşi schimbare. Jazzul are inflorescenţa unui lotus sonor şi circularitatea apei când descrie cercuri concentrice, după ce apa a fost lovită cu piatra unui „primum movens”. Dar stereotipia e doar o mască, lăcaşul sau rila de la discul de patefon, „to groove” nu înseamnă decât a brăzda cu şanţuri, a săpa o albie, a-şi săpa singur albia, a riflui, a cresta în ceva. Nik Bartsch găseşte cu fiecare nou modul muzical şi album înregistrat o nouă izvorâre, sapă o nouă albie sonoră, o nouă cuibărire şi eliberare în sine a pianului şi percuţiei, vibrantă, austeră, senzuală, precum lumina.

Metamorfoze şi anamorfoze sonore

Compozitorul şi pianistul lucrează cu metamorfozele şi anamorfozele claviaturii şi oricărui perete sau coarde sonore. Muzica se deschide ca mâneca unui kimono policrom sau sever monocrom, se prelinge asemeni ceasurilor care se scurg din carcasa şi cadranele lor lichefiate, amintindu-ne de pictura lui Dali şi „Memoria timpului” în suprarealism. Nik Bartsch şi-a ilustrat modulele sale sonore cu aceste ceasuri într-o evanescentă curgere şi topire.

E o muzică de jazz extrem de creativă şi de sobră în imploziile ei înlănţuite. Nu poţi să nu exulţi ascultând modulul 47 din LLYRIA, în versiunea albastră şi cea roşie, picătura unui tuş dintr-o caligrafie ancestrală adusă până la noi ori picătura de sânge a unei hematologii sonore. Modulul 42 extras din CD-ul intitulat HOLON, puritatea halucinantă a texturii acustice.

Nik Bartsch e născut în 1971 şi studiază pianul şi percuţia de la 8 ani. A absolvit în 1997 Musikhochschule din Zürich, a fost nu doar compozitor şi pianist, ci şi un pilduitor profesor de Practical Aesthetics la Musikhochschule din Zürich Winterhalter. În 2003-2004 a trăit vreme de jumătate de an în Japonia, dar influenţele japoneze sunt anterioare acestei experienţe.

Muzica rituală i-a influenţat profund compoziţiile şi stilul interpretativ.

Spectaculoase au fost şi sunt evoluţiile sale în grupul MOBILE şi Ronin. Cu grupul RONIN, flexibilitatea atinge cote mari, adăugând elemente de jazz, funk şi acoustic rock ce au produs revelaţiile publicului în concerte şi festivaluri europene şi nord americane. Despre ce vrea să însemne RONIN ne învaţă chiar artistul, care îşi trimite ascultătorii muzicii sale la lucrări de referinţă despre civilizaţia japoneză. Acestea descriu cele două căi pe care poate merge un samurai, una care aparţine clanului, în vreme ce cea de-a doua RONIN ne trimite la ideea de om liber, fără stăpân, la condiţia vagabondului şi proscrisului, chiar la imaginea lupului înfometat care străbate lumea fără să-şi simtă obligaţiile, legăturile de ceva anume, eliberat de griji, nepăsător la consecinţe, indiferent faţă de respectul datorat nobililor sau celor înstăriţi. Pe lângă cvintetul RONIN din care face parte Nik Bartsch din 2001, spectacolul de „Pian Solo” de la TNB a fost o exemplară sublimare şi continuă netezire, ca şi cum pianistul şi-ar fi şlefuit şi crestat sunetele la infinit. Netezirea mătăsii şi luminii din muzică.

Înregistrările cu MOBILE sunt pilduitoare. Din 1997 au fost incluşi în MOBILE şi Kaspar Rast, la tobe, Mats Eser la bas şi Don Li la clarinet şi saxofon.

Acordând autografe

Din 2001, grupul RONIN e asaltat de admiratorii atraşi de puritatea şi perfecţiunea jazzului influenţat şi de zen. În 2001, în grupul RONIN, la tobe e Kaspar Rast, la bass e Bjorn Meyer, Andi Pupato e la percuţie şi primul album pe care-l scot se numeşte RANDORI.

Din 2006, la clarinet şi sax dăm de Sha, în albumul STOA, realizat cu ECM Records. Apoi toate proiectele lui Nik Bartsch de început cu RONIN RHYTHM RECORDS sunt reluate cu ECM şi premiile pentru albume şi prestaţia în muzica de jazz abundă. La UBS Cultural, din oraşul Zürich, de la ZOLLIKON. Grupul e susţinut de Fundaţia PRO HELVETIA.

În 2001 apare albumul cu ritual groove music. În 2002, HISHIRYO, RANDORI, în 2004, aer, în 2003, LIVE, în 2004, REA, cu Ronin Records, ca şi celelalte anterior editate, iar din 2006, cu ECM, STOA, în 2006, HOLON, în 2008, iar în 2010, LLYRIA, cu excepţionale module.

E o plăcere să stai de vorbă cu Nik Bartsch şi prietenii lui, aşa cum am stat de vorbă la un restaurant de lângă Ateneu, împreună cu prozatoarea Carmen Francesca Banciu, stabilită de aproape două decenii la Berlin, unde l-a ascultat pe acest pianist cu educaţie de samurai.

Nik Bratsch ne-a vorbit de fetiţele sale, trei la număr, ni le-a arătat pe ecranul celularului, despre soţia lui, despre vizita lui în copilărie în Delta Dunării şi despre albumul din acea perioadă, care a imortalizat un periplu de neuitat. Iată că trimiterea la muzica de toacă a mănăstirilor nu e chiar hazardată, dovedind talentul marelui artist elveţian de a-şi descoperi tot atâtea naşteri şi travalii sonore în civilizaţia lumii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.