PIETRELE (27)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Eu nu te-am luat din interes, se supără femeia, dar n-o luă nimeni în seamă.

—           Ziceai că mai aduci vin, dacă-l terminăm pe ăsta…

Veta se sculă, dar nu se grăbi să iasă.

—           Ce? Ți-e frică să te mai duci o dată?

—           Află că-mi cam e…

—           Vin cu dumneata, se însufleți Amarilli.

—           Ei, nu, atunci merg eu. Fața lui Lazăr devenise numai zâmbet.

—           Ne ducem noi două! și Amarilli vru s-o ia înainte.

—           Am spus că merg eu! Lazăr îi smulse olul din mână și ieși.

Veta simți că i se topește toată ura împotriva femeii din fața ei și încercă un puternic sentiment de ciudă că va fi bătută din cauză că s-a revoltat împotriva unei ființe pe care nici măcar n-o mai antipatiza. De aceea, fără să-și dea seama, se purtă în următoarele minute foarte curtenitor cu Amarilli, privind-o cu totul altfel ca la început. Mai târziu, văzându-i pe cei trei cum stau și vorbesc, nu le mai asculta cuvintele, dar se gândea că la divorț nu o va mai amesteca și pe nenorocita asta pe care a lăsat-o bărbatul și care nici măcar nu mai primește bani de la el pentru a trăi și a-și crește civilizat pruncul. Ce deosebire o fi între Lazăr și bărbatul ăsteia? Se spune că și el a bătut-o. (De fapt, se spunea că s-au bătut amândoi, dar cum Lazăr era cu mult mai afurisit și mai puternic decât Veta, aceasta nici nu-și putea imagina că o femeie ar putea să ridice vreodată mâna împotriva bărbatului ei.) Ăsta, Lazăr, măcar n-o lipsește de mâncare și de căldură, mai vine câteodată și în patul ei și toată lumea! chiar dacă îl știe câte parale face, îl socotește mai departe ca pe soțul ei. Pe când bărbatul acestei Amarilli… Cine știe câte isprăvi face acolo unde s-o fi aciuit? Și nici nu-i pasai că a lăsat o nevastă cu un copil… Dar parcă lui Lazăr îi pasă de nevastă-sa? îi pasă… de banii pe care ar trebui să-i dea dacă s-ar despărți. Dar și așa ar putea s-o păcălească mai rău decât o face…

Veta nu știa că în clipele acelea Amarilli se gândea tot la bărbatul ei. De o vreme făcea niște exerciții speciale de antrenare a voinței în care îi apărea el în fața: se concentrai și se vedea într-o bucătărie în care tăia tăiței — să taie tăiței sau să taie carne era îndeletnicirea care o calma dintotdeauna. Și, într-adevăr, se vedea într-o bucătărie ca din filme, tăind i o pătură de aluat în tăiței subțiri, iar bărbatul ei privind afara- pe fereastră își fuma țigara. Amarilli se concentră cât mai puternic pentru a nu mai auzi nimic din cele ce se discutau în jur, și în fața ei se creă o liniște și o pace absolută în \ bucătăria de vis. Un timp își privi bărbatul și fu cuprinsă toată de fericirea pe care o așteptase atâta vreme. Lăsă baltă tăițeii, alergă la el și-l cuprinse cu brațele. Simți că bărbatul ei există, că e puternic, duios, că spune tot ce dorește ea să spună, că e spiritual, că e cult și înțelept, că gândește prin gândurile ei, că îi spune bancuri ale căror poante ea le cunoaște, că ridică mâna doar la comanda ei și că n-o lasă jos decât atunci când vrea ea. Și simți ca se enervează în­grozitor. Îl biciui pe bărbatul ei cu gândurile și el se lașa biciuit.

Nu era bărbatul ei.

Veta o văzu pe Amarilli cum se scutură, dar nu avea de unde să știe că „femeia aceea“ își caută o scuză pentru eșecul ei, explicându-și că modul în care își aduce bărbatul lângă ea o face să nu mai fie capabilă să-și mai amintească și de semnul acela tainic, amănuntul provocator pentru care îl iubea atât de mult. Și degeaba o observa Veta cu cea mai mare atenție, era imposibil de bănuit ca Amarilli se strâmba de concentrare în strădania ei zadarnică de a-și aminti un gest sau o privire, o clipă dintr-o mie, prezentă în toate, imperceptibilă în mod conștient, de neînlăturat în rest. De atâta efort zadarnic, încetul cu încetul Amarilli uită de toate, închise ochii și se lăsă furată de jocul gândurilor care i se sfărâmaseră în frânturi.

Și Veta era obosită. Ziua aceea lungă cu pregătirile pen­tru înmormântarea bunicii, spaima pe care o trăsese că bru­tarul nu va lua înapoi colacii, seara asta care devenise de multă vreme noapte și care nu se mai termina… Gândurile începură să i se învălmășească în cap, ea nu era obișnuită, ca ăștia trei să stea și să-și piardă nopțile. Ce-i drept, nici Lazăr nu se culca decât rar târziu. De obicei se scula foarte devreme și se ducea la depozit. (Rusan pretindea că Lazăr se înfățișa la firma lor atât de devreme pentru a face o serie întreagă de sforării în lipsa lui, adică a lui Rusan, adică a asociatului. Dar adevărul este că nu-l reținea nimeni pe acest Rusan să se scoale și el în zori și să meargă să-și vadă de treburi, neputând fi acuzat Lazăr că același Rusan se scula abia pe la nouă și că de multe ori nu apărea la depozit înainte de unsprezece.) Și când se trezea Lazăr, trebuia să se îmbrace și ea și să-i pregătească dejunul, să-î facă un pachet cu mâncare pentru ora zece, să fie gata să-i aducă un guler sau o manșetă, pentru că dimineața bărbatul i se grăbea mereu, era nervos și își ieșea imediat din fire dacă nu era servit prompt și corect. Și nici n-ar fi suportat gândul că el trebuie să se scoale și să trudească, iar „trântorii“ să rămână mai departe să lenevească între perne. De aceea încă pe la cinci, iar vara mai devreme, în casa din Calea Timișoarei, colț cu strada Invalizilor, toata lumea — cu excepția bătrânei Gorunescu, bineînțeles — era în picioare.

Și acum, iată, era trecut de mult de miezul nopții și ei mai aveau oaspeți, iar Lazăr părea că se simte de minune. Veta trebui să-și recunoască, pentru a nenumărata oară, că bărbatul ei avea în el putere cât zece și că dacă ar fi găsit necesar să stea și să muncească la ceva cinci zile și cinci nopți, ar fi făcut-o și pe asta, fără să se plângă și fără să pară la urmă, după o singură noapte de somn, mai obosit ca altădată. Dar ea nu putea să țină pasul cu el, și cu cât tre­ceau anii, cu atât mai puțin se simțea în stare să stea serile și să-l aștepte, și chiar dacă nu se culca niciodată dezbrăcata până nu venea el acasă, se întindea în încăperea lor pe un recamier și-l aștepta acolo cu toate simțurile la pândă, iar când îl auzea pe stradă se așeza pe un scaun și-l aștepta așa. O singură dată adormise acolo, întinsă în felul acela, îmbrăcată, și nu-l auzi decât după ce intră el în odaie. Dar cum îi era somn în toate zilele și chit că n-ar fi putut să doarmă peste zi, simțea cum o părăsesc tot mai mult puterile? Ca și acum, când trebuia să facă eforturi pentru a se ține dreaptă, fără a mai putea fi însă atentă la cele ce se discu­tau în jurul ei. Și doar teama din suflet, cuibărită acolo de peste douăzeci de ani, o făcea să arate de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, iar cuvintele îi ieșeau mecanic din gură atunci când îi mai îndemna să servească vin și când le întindea platoul cu prăjituri. Și pe urmă, brusc, se trezi de-a binelea auzindu-i ce vorbesc: „Asta s-o crezi dumneata! Să încerce numai cineva să se bage în treburile mele!“ zicea Lazăr, dar fără a fi agitat, pentru că se vedea că nu credea că cineva va cuteza vreodată să i se pună în cale. „Și chiar, gândi femeia, cine ar avea treabă să se bage peste el? Cine nu-l cunoaște și cine s-ar prinde? Și în Veta renăscu ciuda și neputința împotriva bărbatului care o umilea și care-și bătea joc de ea de mai mult de o jumătate de viață. Ură și ciudă care n-aveau altă putere decât să roadă din ea. Se gândea — toată ziua asta făcea: să gândească, să-și facă planuri — se gândea mereu la o persoană căreia să i se adreseze, care s-o ajute să plece de acasă. Dar nu exista nimeni, nici o autoritate administrativă sau juridică n-o putea sfătui ce și cum să facă. Singura soluție ar fi fost să fugă cu ce avea pe ea, sau să zicem cu un geamantan, să dispară undeva peste mări și țari și să uite de agoniseala ei de ani, de zestrea pe care a adus-o în casa… Să rămână în oraș ar fi fost imposibil, Lazar ar născoci oricând o soluție s-o găsească și s-o vatăme pe viață, fără a se putea dovedi vreodată că el ar fi atins-o măcar și cu un fir de păr. iar autoritățile, poliția, judecătorii… Ce să mai vorbim? De parcă ar fi luat pe vremea ei vreodată justiția pe cineva din durere pentru a-l pune în siguranță până când lucrurile s-ar aranja…

La fel se va întâmpla și cu sora lui Lazăr când, peste ani, va pleca la Duma. Lucrurile pe care ea și le va părăsi în grabă și spaimă Lazăr le va face nevăzute, povestind în stânga și în dreapta nu numai că ea a luat tot ce avea — până la ultima agrafă, — dar și că ar fi plecat din casa lui cu o mulțime de lucruri car nu i-au aparținut niciodată. (Și Veta se va pomeni cu obiecte lipsă, „Le-a furat curva bătrână“, îi va explica Lazăr, învinuind-o pe soră-sa după ce le va fi vândut el însuși.) Un proces anemic și fără de sfârșit purtat între Duma și Lazăr pe acest subiect va muri pe nesimțite asfixiat în praful hârtiilor propriului dosar.

—           Lucrurile sunt mai complicate în ziua de azi, continua să explice între timp Penescu. Dumneata ai o firmă și alt­cineva are și el o firmă și n-aveți decât să vă certați și n-aveți decât să vă luptați și ■ să vă războiți cât vreți între voi. Dar să nu periclitați orașul. Cetatea. Sau cel puțin așa ar trebui să fie, dar nu e așa. Iar orașele pot să se dușmănească oricât or vrea ele, dar să nu slăbească țara. Și așa mai departe.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.