PIETRELE (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           Până unde așa mai departe?

—           Țările se bat între ele, dar să nu primejduiască ome­nirea.

—           Cum să n-o primejduiască, dacă fac război? Și pe urmă, ce legătură are asta cu… depozitul meu?

—           Păi, are, pentru că în toate trebuie să existe un echi­libru. Să luam de pildă depozitul dumitale. Dacă te-am lăsa să faci cu el ce ai vrea, astfel încât să-i ruinezi pe toți ceilalți din branșă și să te ruinezi și pe dumneata, ce-ar câștiga orașul din asta?

—           Fii dumneata liniștit, n-o să mă ruinez, râse Lazăr.

Iar Veta observă că nu cuvintele au făcut-o pe ea să fie atentă ci altceva, un lucru pe care l-a zărit la gâtul lui Amarilli, o broșă de aur, e drept, nu prea scumpă, având pe la mijloc o mică floare din email, broșa care îi aparținuse și pe care crezuse că a pierdut-o, din cauza căreia tremura de frică să nu o întrebe vreodată Lazăr de ea, cu toate că el nu se interesa mai niciodată de fleacuri de acest soi. Și se miră cum de a ascultat sporovăială atât de puțin intere­santă a lui Penescu și nu și-a dat imediat seama că ceva nu era în regula cu broșa aceea. Apoi îi veni în minte că nu-și găsea broșa aceea de mai mult timp, ceea ce însemna că bazar o întreține pe femeia asta cel puțin de atunci, dacă nu și de mai multă vreme.

—           Faci, vrei nu vrei, parte din societate și trebuie să te lași apărat de ea, spunea Penescu.

—           Apărat împotriva cui?

—           Împotriva cui? se pomeni și Veta întrebând.

—           Împotriva oamenilor și împotriva unor pierderi inu­tile de timp și împotriva vremurilor din care venim. Dru­muri ca să nu-ți rupi picioarele și ca să poți aduce pe ele cheresteaua, diviziunea muncii ca să facă alții ceea ce n-ai dumneata timp sau putere să faci…

—           Dacă mă apără de alții, adică tot de societate — nu? —, înseamnă ca mă și atacă…

—           Numai dacă i te opui, spuse Amarilli. Cu toate că de multe ori nici nu mai e nevoie să i te opui…, se răzgândi ea.

—           Prin simplul fapt că exiști, prin faptul că faci parte din societate fără a fi totuși în totalitate integrat prin interesele tale cele mai intime, înseamnă că i te opui.

—           Și de ce nu ești total integrat, mai vru să știe Amarilli, dar Lazăr văzuse privirea nevesti-sii agățată de medalionul de la gâtul celeilalte femei. Se grăbi să mai toarne vin și îi turnă și Vetei, și abia în timp ce-i întinse paharul își dădu seama că nu trebuia s-o facă, adică nu trebuia să-i scape nici un semn de slăbiciune.

„Să te aperi de societate… Adică societatea să te apere…” se tot chinuia Veta să-și ordoneze gândurile. Poate sunt eu de vină, poate că ar fi trebuit să cer ajutor și abia după aceea să fiu nenorocită dacă dau greș. Să mă apere cine? Cui să mă adresez? Că, în fond, nici nu știu cine ne con­duce… În afară de ban, bineînțeles. Dar bani nu mai am. Câți i-am avut i i-am dat lui când m-a luat. Și Veta continuă ca de atâtea ori în zilele ei negre să-și stoarcă creierii pentru a afla cui să i se adreseze pentru a fi ajutată. Și tot gândindu-se și negăsind nici un răspuns, se moleșea.

Iar Penescu vorbea înainte, luând ca exemplu cazul Raica-Stein, demonstrându-le că societatea vremii lor le permitea acestor zănatici să viseze pentru a le oferi prompt dezamăgirea pe măsura iluziei, ca de aceea ar fi mai bine în vremuri ca ale lor să nu li se mai permită oamenilor să spere în van, și le mai spuse și o mulțime de alte lucruri, dar nu-l mai asculta nimeni, nici măcar Amarilli, pe care explicațiile lui savante o oboseau, atunci când îl asculta mai mult de cinci minute. Iar el tot vorbea și vorbea, pleoscăind din limbă, tușind și înfierbântându-se.

—           …pentru că fiecare dintre noi vrea să realizeze ceva special, sau vrea să aibă ceva special, sau vrea să conducă, pentru că fiecare dintre noi vrea întotdeauna ceva mai mult decât are și îi este oferit de Casierul care împarte bunurile și onorurile acestei lumi. Și vrând mai mult, ceri sau încerci chiar să-ți iei singur, ești nemulțumit sau revoltat, te plângi sau țeși intrigi. Cea mai mică și nevinovată dorință reprezintă o pretenție sau o plângere împotriva acestui Casier, împotriva societății însăși, spunea el, în timp ce Amarilli își zicea că a două zi va trebui să se scoale devreme pentru a face cu Hanibal-Hazdrubal ora de germană, urmând apoi să meargă în două case pentru a da lecții de franceză. Ar fi vrut să nu mai trebuiască să meargă acasă, să se poată culca acolo pe loc, să se întindă așa cum era pe canapeaua din camera aceea și să doarmă, să doarmă, gând la care fața ei cu ochii mari închiși trăda o plăcere și o voluptate atât de profundă, încât un observator mai atent ar fi putut crede că vede în spatele frunții ei vise minunate și dorințe năzdrăvane gata de a se împlini.

Iar Lazăr, pentru a nu-i da iluzia nevesti-sii că a câștigat teren prin faptul că a fost servită cu un pahar cu vin_? îi aruncă o privire neagră, arătându-i fărâmiturile pe care le-a scăpat ea atunci când și-a luat o bucată de prăjitură, încât Veta așteptă la început cu sufletul la gură o răbufnire gro­solană din partea lui și cel mai tare îi era teamă să n-o înjuge sau să n-o lovească în fața amantei, dar bărbatul nu-i mai acordă nici o atenție și ea avu vreme să-și revină cât de cât și chiar să lupte cu ea însăși: ar fi vrut să aducă vorba despre broșa de la gâtul femeii cu care o clipă a fost gata să se împace, pe care a încercat s-o înțeleagă, de care i-a fost chiar mila și era pregătită să se gândească la felul cum ar fi putut fi ajutată, care, însă, așa cum spunea Penescu ăsta, domnul ăsta Penescu, cerea mai mult decât i s-a oferit de la societate și trebuia să intre în conflict până la urmă cu societatea însăși. Numai că pe acest conflict inevitabil Veta nu-l putea concepe decât ca o condamnare directa și fără echivoc din partea tuturor oamenilor cumsecade împotriva curvei care încearcă să strice casele altora.

Și Lazăr, mângâindu-și mustața răsucită, o privi pe ne- vastă-sa, care, atât de obosită și de adâncită în gândurile ei, nu-l observă de astă dată, ci se uita ca vrăjită la bijuteria de la gâtul lui Amarilli. Bărbatul se sculă și, făcându-se că îndreaptă o lumânare care stătea într-un sfeșnic în spatele Vetei, îi șopti:

—           Să nu spui nimic de broșa aia, că-ți sparg gura!

—           De ce i-ai dat-o? îl întrebă ea tot în șoaptă.

—           Ai destule fleacuri din astea, îi spuse el peste umăr, revenind la locul lui. Apoi, înviorat, întrerupându-l pe Penescu din vorbă, propuse să meargă cu toții s-o vadă pe bătrână.

Veta continua să-și facă veșnicele ei calcule: i se părea inevitabil scandalul după ce vor pleca oaspeții, știa din ex­periență că răbufnirile lui Lazăr cu cât se amână mai mult cu atât se dovedesc a fi mai violente. Și dacă și așa va avea de suferit, de ce să nu lovească și ea în puținele ocazii în care avea prilejul s-o facă? De ce să n-o întrebe pe femeia asta cum se simte cu o bijuterie la gât, un „fleac“ pe care l-a primit de la un bărbat căruia îi strică familia, și asta chiar în prezența soției legitime? E imposibil, își zicea Veta, să nu se rușineze ea și mai ales să nu-l rănească astfel și pe Lazăr. Numai că ei îi era mai frică decât lor de situațiile declarate și dacă, așa cum se dovedea, era singura dintre toți care trăia penibilul momentului prin care treceau, era cu atât mai probabil că ar fi fost și cea mai vulnerabilă în clipa în care s-ar fi pus cărțile cu totul pe față. Simțea lucrul acesta și nu se înșela. Așa că nu mai zise nimic, tăcu deocamdată — ca întotdeauna — și născoci unul dintre veșnicele ei pla­nuri complicate și ineficiente, se gândi de data asta să-l roage pe Duma să-i facă un apropo lui Amarilli, când o va întâlni, să-î spună că a mai văzut o broșă identica pe vremuri la ea, adică la Veta. Sau s-o întrebe Duma direct de unde o are.

Dar pentru că tot trebuia să vorbească, pentru că nu se putea abține în întregime și făcea mereu așa cum era mai rău, iritându-l pe Lazăr cu o aluzie sau un gest, fără a mai avea apoi curajul să ducă împotrivirea mai departe, spuse, de astă dată cu voce tare:

—           Ce să mai mergem acum la bunica? După cele prin care a trecut astăzi…

—           Ține-ți gura! îi mai spuse bărbatul printre dinți, dar destul de tare pentru a o auzi și ceilalți, deși Veta se străduia din răsputeri să se convingă că reacția lui Lazăr a trecut neobservată de oaspeți.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.