PIETRELE (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

II

Se luminase, dar ziua începuse de mult, pe stradă se auzeau deja de câtăva vreme carele, iar curtea era animată. Doctorul plecă fără a fi condus de gazda sa. Vancu cel Roșu, trântit într-un fotoliu și învelit cu o pătură, încerca să-și folosească singura oră în care putea adopta o stare asemănătoare somnului, o stare mai degrabă apropiată paraliziei pentru că tot corpul i se făcea ca de plumb. Iar întunericul se desfăcea atât de febril încât îi absorbea toată atenția: stătea ora aceea cu ochii întredeschiși, incapabil de cea mai mică mișcare, dar conștient de tot ce se întâmpla în jur. Era ceasul în care nu avea voie să-i intre nimeni în odaie, ceasul în care luminarea i se termina în ultimele licăriri (vara, și ceara arzând mult mai repede în odaia lui). Simțurile îi erau atât de încordate încât orice stimulent nou îl durea.

Cu totul alta era starea lui Fitacek la aceleași ore. Indiferent dacă a ațipit câteva minute rezemat de un gard sau dacă n-a închis o clipă ochii toată noaptea, el simțea ca o imensă ușurare ziua care-l va fura cu nenumăratele alergături, consultații și întâlniri obișnuite, era vioi la ceasurile dimineții și plin de energie.

Nu stătea nici ziua prea mult pe acasă, nu-i plăcea singurătatea și-i ajungea că noaptea hoinărea solitar. Și mai era un lucru care-l enerva, un lucru greu de explicat, ca medic își spunea că nu era vorba decât despre o variantă a unei claustrofobii speciale: îl îngrozeau toate găurile, toate locurile deschise ale obiectelor — o călimară neastupată, ușița sobei dată la o parte, un vas pântecos cu gât subțire, o pușculiță. Câteodată — nu întotdeauna, dar mai ales dacă era singur — avea senzația că ar putea fi aspirat de acele găuri și că n-ar mai putea ieși din interiorul obiectelor în care dădeau. În cazurile acelea trebuia să părăsească încăperea, să se întâlnească repede cu cineva și să vorbească orice. De aceea, în camera lui nici nu existau la vedere obiecte cu deschideri mici.

Dar pe stradă, dimineața, era cu totul altfel: saluta cu demnitate în dreapta și în stânga, dimineața nimeni nu-i mai arunca o privire ca unei bufnițe, era un medic, un domn.

Și nu îndrăzneau să i se adreseze decât tot domnii, care, în zori, nu arătau nici ei mai puțin mototoliți ca el. Însă ei mergeau să se culce..

— Servus humili et respectabilis! Era doctor Gerhard Jager, avocatul deputat.

—La bună vedere! Era căpitanul Mărginean.

Se despărțiră, dar Jager îl rugă pe doctor să-l petreacă spre casă.

—        Nu știu de unde poate să piardă atâția bani căpitanul, îi spuse lui Fitacek, în timp ce lovea ritmic cu bastonul pietrele de pe drum. Înțeleg să pierzi într-o noapte, înțeleg să ai ghinion și în a doua noapte, dar zi de zi, de aproape un an… Și pe deasupra să mai îi și vesel și senin…

—        Nu arată chiar senin.

—        Știi cât a pierdut de la douăsprezece până la patru?

—        Nu, dar…

—        Știi sau nu știi?

—        De unde să știu?

—        Îți spun eu…

—        Dar, înțelege, nu asta contează!

—        Atunci ce contează? îți spun eu cât a pierdut…

—        Se vorbește că Mărginean joacă din pură plăcere. A și binevoit să declare odată că i s-ar părea cu totul necinstit să câștige.

—        Cum adică necinstit?

—        Voia să spună…, cred că asta voia să spună…, că dacă ar avea vreun beneficiu de pe urma jocului, i s-ar duce toată plăcerea, deoarece atunci totul n-ar fi decât ca o slujbă oarecare, un fel ca altul de a câștiga bani, în nici un caz o adevărată distracție.

—        Bah! Așa o tâmpenie n-am auzit în viața mea! Dar știi cât a pierdut? îți spun eu.

—        Nu mă interesează.

—        Îți spun eu, dragule. Dar după vechiul său obicei, Jager sări numaidecât la un alt subiect. Ploaia asta… ploaia asta… Stai să-ți spun cea mai nouă glumă: profesorul distrat stătea pe malul lacului și pescuia; după o vreme, vrând să afle cât e ora, duse mâna la buzunarul în care, agățat de lanțul de aur, trebuia să se găsească ceasul; spre mirarea lui, spre marea lui mirare, în locul ceasului, de lănțișorul de aur era prinsă o broască; sculându-se uimit în picioare…

—        Se spune, nu-l lăsă Fitacek să termine, că într-o noapte a avut un noroc chior și că orice făcea îi reușea. A câștigat o avere. Dimineața a vrut s-o dea unui cerșetor care cerea de pomană în fața bisericii. Nenorocitul l-a crezut nebun și a luat-o la fugă. Se spune că niciodată nu a arătat căpitanul în așa un hal…

—        Se spune…, se spune… Și ce nu se spune? Ploaia asta… Nici un câine să nu lași… Și trebuie să plec la tribunal…

—        Un câine nu, dar eu da, eu trebuie să ies pe o vreme ca asta…

—        Când?

—        Ei, dragule,… astăzi… Operații grele, crime, Herr Doktor, moșteniri… Cicatricea lui Jager, dovada studenției sale glorioase, se adânci într-o grimasă. Toată spălătoria de rufe intime a societății noastre mă așteaptă. Unii se dau și singuri în judecată, schimbă Jager din nou vorba.

—        Cum adică?

—        Tâmpita aia de bătrână…, cum o cheamă?

Simți un mic junghi în partea stângă. Își scoase imediat batista, tuși și scuipă, căutând apoi urme de sânge. Tușise însă prea sec și nu expectorase nimic. Împături cu grijă batista la loc și, după ce și-o vârî în buzunar, începu să-și maseze ușor locul în care-și făcuse apariția junghiul. Fitacek îl aștepta răbdător să termine, fericit că nu-l solicita să-și dea cu părerea la acest mic spectacol, tăcea chiar dacă asta îl jignea puțin pe avocat.

Se opriră într-un colț al străzii principale, drumurile lor se despărțeau. Dintr-o brutărie ieșeau aburi de pâine caldă, își cumpărară fiecare câte o pâinișoară împletită.

—        Na, cum o cheamă?

—        Pe cine?

—        Aia de s-a crezut că și-a omorât bărbatul și pe urmă a fost găsit beat mort la Oravița?

—        Șuțu?

—        Șuțu. După aceea și după ce s-a sinucis bărbatul ei, copiii i-au fugit de acasă pentru că ziceau că ea l-a dus pe bătrân să se omoare. Acum s-a dat singură în judecată, numai ca să piardă tot și să dea tribunalul lucrurile Ia copii. Că de la ea nu mai voiau să primească nimic.

—        Nu înțeleg: cum s-a dat singură în judecată?

—        Păi, ți-am spus, dragule… Este aici o familie Lazăr, ăștia vor să se judece cu Vavancu pentru tăbăcărie.

—        Care Lazăr?

—        Nu știu care Lazăr. Aia de o țin pe bătrâna aia…

—        Gorunescu?

—        Așa. Vancu Somnambulul, fratele lui Vavancu, le-a băgat în cap că se trag din aceeași familie și că baba aia… Cum o cheamă?

—        Gorunescu.

—        Așa, că baba aia ar fi rudă, ceva tanti sau așa ceva, cu Vavancu.

—        Bine, dar în felul ăsta pot să te dau și eu pe tine în judecată, pretinzând că-mi ești frate și că ar trebui să primesc și eu jumătate din averea pe care ai moștenit-o de la părinți.

—        Averea pe care am moștenit-o eu a tocat-o de mult frate-meu, Dumnezeu să-l ierte, și și-a luat și soră-mea partea… Tu-l cunoști pe Lazăr?

—        L-oi fi văzut de câte ori am fost pe la bătrână…

—        Și?

—        Nu mai țin minte… n-am prea stat cu el de vorbă… n-am observat nimic ieșit din comun la el…

—        Atunci nu-l cunoști! Ascultă-mă pe mine, dragule, ăsta este un personaj din Sfânta Scriptură. Ce notă ai avut la religie, Herr Doktor?

Începu din nou să picure.

—        Cred că am răcit, schimbă vorba Jager.

—        Nu mi-ai spus ce dovezi au adus ăștia…, Lazăr, la proces.

—        Nici tu nu mi-ai spus ce notă ai avut la religie… Întotdeauna am impresionat tribunalul atunci când am folosit Biblia. Apoi întrebă în șoaptă: Ești cumva liber-cugetător?

—        Nu.

—        Nici eu. Adică nu tot timpul. Uite, de exemplu, despre Lazăr mai țin minte: o dată că a fost fratele Măriei și al Martei și că a fost înviat din morți, minune mare, dar nu cea mai mare, pentru că mai este un Lazăr, sau poate același, care cerșea și avea corpul plin de bube și care după ce a murit și a ajuns Dincolo știm și ce a făcut. Asta-î minunea cea mai mare. Dar ce vorbesc eu, dragule? Tu, Herr Doktor, ești mai în măsură decât mine să știi ce-ți face patronul.

—        Nu-i singurul patron al medicinii.

—        Nu. Nu-i singurul.

—        Dar încă nu mi-ai spus cum a putut să aibă pretenții Lazăr din Lugoj la moștenirea familiei Vancu.

—        Păi, vezi, tocmai asta e: nu ești deloc atât de subtil pe cum te. crezi. În primul rând că nici Lazăr ăsta nu e născut chiar la Lugoj, sau cel puțin așa se spune. Treaba-i la fel de încurcată ca cea biblică: acolo un Lazăr e din Betleem iar celălalt nu ni se spune de unde e și dacă e sau nu același cu primul. Dar când povestesc doi oameni despre un singur ins, de foarte multe ori se întâmplă să nu mai recunoaștem în el același individ, și chiar dacă ne vorbesc diferit evangheliștii, n-am putea spune cu precizie… Cam așa e și cu Lazăr ăsta. Bătrâna Gorunescu este născută Lazăr, dar nu e prea clar dacă familia Lazăr care o îngrijește acum e din una și aceeași spiță cu prima.

Lui Fitacek se părea cu totul inutil să-l aducă înapoi la discuția lor. Știa din experiență că Jager nu vorbea decât despre ce-i plăcea.

—        Acum, dacă ai să mă întrebi care dintre cei doi Lazar, tatăl doamnei Gorunescu sau cel care o îngrijește, e unul și același cu cel sculat din morți nu ți-aș putea spune încă precis, Herr Doktor, dacă nu e cumva Lazăr-tatăl, dar despre al doilea am toate motivele să cred că știe cam cum merg lucrurile Dincolo.

—        Dar ăsta încă nu e un motiv suficient ca să poți da pe cineva în judecată pentru împărțirea moștenirii! nu mai putu răbda doctorul.

—        Asta s-o crezi tu, dragule, că nu-i un motiv suficient Auzi, dragule, să vină omul cu argumente de Dincolo și să n-aibă motive suficiente… Ăsta-i un argument suficient pentru orice, pentru ori-ce… nu pentru un fleac de câteva pogoane de pământ…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.