PIETRELE (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Mai târziu, femei cu copii umplură încetul cu încetul par­cul, un soare cald luă locul ploii de dimineață și Amarilli regretă că nu l-a luat și pe Hanibal-Hazdrubal cu ea, își spuse că ari putea să meargă după el, dar era incapabilă să se ridice de pe bancă. O femeie se așeză alături, iar copiii cu care venise, un băiat și o fată, începură să alerge prin terenul de tenis. Femeia o cunoștea pe Amarilli, încercă să întrețină cu ea o conversație, dar se lovi nu de lipsă de bunăvoință ci mai degrabă de oboseala interlocutoarei.

Soarele era tot mai puternic, Amarilli închise ochii și-și oferi chipul întreg luminii și căldurii. Stătu așa, cu capul dat mult pe spate, cu o mină senină și cu uri zâmbet apărut pe nesimțite. Era frumoasă în clipele acelea și atractivă, iar băr­bații care treceau pe acolo o priveau cu plăcere, deși, uitându-se la ea, oamenii își spuneau că adoptase o poziție prea ostentativă și nefirească, iar fața ei cu ochii închiși le întărea convingerea că săvârșește acolo în public un act lipsit de bunăcuviință.

Ea nu se sinchisea de toate astea, gândurile îi zburau netul­burate, nici nu simți când rămase singură pe bancă, ea-și amintea doar de un trecut care n-a fost și trăia un viitor minunat și ireal. Și nici nu era singură acolo pe bancă: se poate oare spune despre un om cu imaginație că a rămas vreodată singur?

XIII

April, April,

Weis nicht was er will…

cânta Stein în timp ce se grăbea să intre în cafenea. Soarele nu făcuse decât să amăgească oamenii, sa-i scoată din case să-i atragă cât mai departe de locuințele lor, pentru ca, brusc, cerul să se acopere de nori negri și să cearnă, parcă în bă­taie de joc, un potop de apă asupra celor imprudenți și creduli.

De unde până atunci nu se aflau în cafenea mai mult de trei mușterii, doi dintre aceștia fiind Mărginean și Luca așezați la o masă și discutând despre dreptul omului de a câștiga putere asupra semenilor săi, maiorul continuându-și tentativa de a afla „filosofia“ celor pe care-i considera oa­menii viitorului, datorită ploii cele două încăperi ale loca­lului se umplură în câteva clipe.

—           Cine n-are putere degeaba se străduiește…, zicea Luca, dar mintea-i zbura în altă parte.

—           Nu-i chiar așa! Mărginean era de altă părere. As­tăzi se întâmplă atâtea lucruri prin realizările oamenilor ce­lor mai umili… Lumea se transformă…

Luca privea negru prin vitrina cafenelei. Gândurile îi zburau de câteva zile după o tânără domnișoară pe care o întâlnise întâmplător pe stradă și pe care o urmărea de atunci, încercând să afle cât mai multe amănunte. În după-amiaza aceea știa că ea va merge să se plimbe prin parc, și aranjase din timp cu doi derbedei de treabă s-o acosteze pe o alee, dându-i lui prilejul „s-o salveze”. Metoda era sigură, o ve­rificase și prin București. După un „incident” de acest soi¿ lucrurile avansează cât se poate de rapid și de plăcut. Doar că ploaia venită din senin înlătura perspectiva plimbărilor prin parc și amâna înfăptuirea planului.

—           Și iar am ajuns la cafenea! izbucni Ionașcu.

—           Ce-i atât de rău în asta?

—           Hai, citește mai departe! Onea își răsfoia hârtiile dar tocea. Hai, citește!

Primul se așeză Jager la masa maiorului. Fusese nevoit sa-și întrerupă una dintre consultațiile sale juridice de sub streașină unei case de pe corso. Își târî clientul după el și terminară ceea ce aveau să-și spună acolo, pe loc, în pi­cioare, lângă masa din cafenea. (Era vorba despre un proces vechi pe care și Jager îl moștenise la începutul carierei sale, cu care se obișnuise și pe care era hotărât să-l lase prin tes­tament moștenitorilor săi, ca pe un lucru ce-i aparținea de o viață.)

Pe urmă apăru Vichentie Fitacek, cu mica lui servietă de medic; privi dezorientat în jur și nu găsi unde să se așeze până ce nu-l chemă avocatul la masa lui Mărginean.

Imediat după aceea își făcu apariția și Duma, ascuns după o uriașă umbrelă, agitat și repezindu-se la medic, explicând că Rusan se simte foarte rău din cauza unei îngrozi­toare crize de reumatism și, deși bolnavul refuza orice con­sult, Fitacek ar fi trebuit să facă bine să se grăbească să-și în­deplinească datoria. Lucru de care doctorul nu era deloc con­vins, răspunzând cu vorba sa greoaie și atât de puțin inte­ligibilă că un bolnav nu poate fi obligat să se lase consultat de un medic și că, la urma urmei, nimeni n-a murit încă dintr-un reumatism. Și, fiindcă Duma insista, Fitacek mor­măi ceva în legătură cu ploaia și promise vag că va merge să vadă de Rusan, atunci când vremea i-o va permite. După care îl ignoră pe Duma cu totul și începu să admire o bu­cată dintr-un goblen pe care o găsise în cine știe ce pod și care-i încălzea imaginația. Așa că se așeză și Duma la masa lor, iar puțin mai târziu și profesorul Penescu, care în ziua aceea purta sub braț Anuarul al Liceului Coriolan Brediceanu îndesat într-un număr vechi din ziarul local Zorile.

—           Ploaia asta e aur pentru recoltă, comenta profesorul, în timp ce-și aducea un scaun de la o masă învecinată.

—           Prea mult aur, plouă de atâtea zile, zise Stein care tocmai sosise.

—           Ploaia, dragă domnule..:, se străduia să aibă ultimul cuvânt Penescu. Dar nu-l asculta nimeni.

Pe veșnicul lui ton văicăreț, Duma începu să deplângă mizeria vremurilor:

—           Ar trebui atâția bani pentru tot felul de lucruri, dar tocmai banii sunt cei care lipsesc.

—           Dar cum de nu aveți bani, domnule Duma, îl întrebă Jager.

—           Am cumpărat locul ăla de casă, dracu să-l ia!

—           Știu că l-ați cumpărat. Dar ce nevoie aveți de el?

—           Păi, altfel l-ar fi luat Lazăr!

Jager îl privi lung, apoi își spuse că trebuie neapărat să-l întrebe ceva pe Penescu în legătură cu un proverb latin care se referă la sănătatea mintală a oamenilor.

—           Domnilor, eu atâta lume n-am mai văzut la Lugoj de pe vremea când Eftimie Murgu și-a adunat țăranii… Nu știu ce se întâmplă astăzi, dar eu… Stein se așeză vorbind, dar se ridică din nou din scaun pentru a vedea mai bine cine ce a comandat.

—           Domnilor, știți ce mă doare cel mai mult? zise Pe­nescu. Cel mai mult mă doare că atât Petit Larousse cât și enciclopedia italiană a lui Melzi, amândouă de anul trecut, cele mai proaspete, nu amintesc Lugojul. Tocmai două enci­clopedii de gintă latină… Meyers Lexicon deja de la început redă amănunte despre orașul nostru. Pe vremuri…

—           Și a murit și bătrânul Georgeviciu, spuse Duma, insen­sibil la ignoranța enciclopediilor. O sută doi ani!…

—           O sută trei! interveni prompt Stein. Vara trecută și-a arat singur ogorul.

—           Când mă gândesc că l-a apucat chiar și pe Napoleon, făcu gânditor Penescu.

—           Unii mor bătrâni, alții tineri. Stein adora-astfel de introduceri „filosofice“. Vecinul meu, Max Schwarz, a murit la patruzeci și opt de ani. Băiatul său tocmai își cumpărase geamantanul cu care ar fi vrut să plece la facultate. Acum nu mai poate pleca.

—           Cine? făcu Luca.

—           Băiatul lui Schwarz. E foarte talentat.

—           Ce băiat?

—           Eugen.

—           Ia mai dați-l încolo! Ce? Eu am putut să-mi car geamantanul la facultate? Slavă Domnului, am realizat des­tule și așa!

—           Da, dar ăsta nu-i un băiat obișnuit, se încăpățână Stein.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.