PIETRELE (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Mărginean încerca să continue discuția cu Luca, acest tânăr voinic și sănătos, reformat din armată pe motiv de boală, care simțindu-se peste tot în largul său, emana în juru-i forță și siguranță, dar și aversiune și un foarte clar sentiment că e mai bine să nu ai de-a face cu el. Mărginean încerca sa-și explice aceste reacții pe care le încerca și el față de tânărul personaj, își spunea printre altele că poate și invidia unei reușite atât de spectaculoase și de neînțeles îi făcea pe oameni să-l privească pe Luca neîncrezători sau chiar cu dușmănie, dar maiorul simțea totodată că mai este și altceva la mijloc, că sentimentul de nesiguranță pe care ți-l insufla tânărul avea o cauză mult mai reală — pe care voia s-o cunoască. Încerca să-l compare cu Lazăr, dar în vreme ce negustorul de cherestea avansa gâfâind și opintindu-se, Luca prea avea aerul că nu are probleme.

Într-o zi, Mărginean îi povestise lui Jager ca discutând cu Luca și venind vorba despre egalitate, tânărul domn formulă rezerve categorice. „Să presupunem, spuse cu ocazia aceea maiorul, că egalitatea ar aduce un belșug atât de mare după ea, încât ar putea avea fiecare om tot ce și-ar dori.“ „Păi, tocmai asta n-aș vrea să se întâmple, replicase atunci Luca, important este să conduci, nu bunăstarea fiecărui nespălat.“ Trăgând acum cu urechea, Jager își aminti de discuția aceea și se mohorî, văzând că maiorul începe să se intereseze tot mai mult de semenii săi, mai precis, să-și facă probleme în legă­tură cu ei, spulberând astfel încetul cu încetul imaginea pe care o crease cu atâția ani în urmă și pe care o menținuse intactă de atunci.

Acum Luca povestea o întâmplare prin care trecuse cu câteva ore în urmă și, ajutându-se vârtos în vorbă de gesturi și interjecții, reda întocmai dialogul avut, dar mai ales ceea ce a spus el și cum l-a „pus pe celălalt la punct“. Dacă n-ai fi fost atent de la început, ai fi putut crede că Luca îl doje­nește pe maior și că scena pe care o joacă face parte din pre­zent. Vorbea atât de tare și cu atâta convingere, încât până la urmă cei șase bărbați care ședeau cu el la aceeași masă își lăsară în suspensie discuțiile pe care le purtau doi câte doi și-i acordară întreaga lor atenție numai lui.

Dintre toți, Penescu părea cel mai nemulțumit: îl enervau oamenii care, neputând mânui cuvintele, se ajutau de gesturi inutile ca de niște cârje și de interjecții pe care el le numea „animalice“. „Un om este cu atât mai civilizat, le explica mereu elevilor săi, cu cât folosește gesturile numai în cazuri bine gândite, iar exclamații, doar atunci când vrea să obțină efecte speciale. Nici gesturile și nici interjecțiile nu pot fi substitute ale cuvintelor”. Drept urmare, elevii săi trebuiau să răspundă ca la armată, din poziție de drepți și cu mâinile inerte de-a lungul corpului. În afară de asta, îl mai enerva la acest Luca și sănătatea ostentativă (față în față cu propria sa constituție atât de plăpândă), îl irita vorbirea nu atât popu­lară cât neglijentă, semi orășenească a tânărului, dar nu în ul­timul rând îl scotea din sărite că acest fost elev nedisciplinat a ajuns să-l privească de sus. Profesorul se temea tot timpul, fără a fi în întregime conștient de aceasta, că Luca îl va umili într-o bună zi în public, că-l va călca în picioare față de toți cei prezenți. Regreta tot mai mult că s-a așezat la masă cu el și devenea cu fiecare minut ce trecea mai poso­morât.

—           …pe urmă mi-a venit eu veșnica scuză a rataților, continua să turuie Luca, îmi spunea că n-a avut condiții, că e dintr-o familie săracă și așa mai departe. A mai zis că noi avem mai mulți bani decât el și că deci nu pierdem atât cât ar suferi dânsul, dacă ne-ar plăti pe loc. Și știți ce i-am răspuns? Că tocmai de aceea avem noi biștari mai mulți, pentru că nu suntem dispuși să ne lăsăm duși de nas de scâncetele celor ca el. (Și Luca le arătă cum scâncea infamul per­sonaj.) N-am dreptate, domnilor?

—           Dar și el are dreptatea lui…, încercă timid Penescu.

—           Da?! Asta să i-o spuneți lu’ mutu’, dom’ profesor! Lu’ mutu’! N-am dreptate, domnilor? Nu există dreptatea mea și dreptatea ta. Nu există decât o singură dreptate: sau a mea sau a ta. N-am dreptate, domnilor? Pentru că ce dreptate e aceea care nu e câtuși de puțin eficientă, care nu se… nu se…?

—           Nu se impune, îl ajută Mărginean.

—           Exact! Care nu se impune prin nimic. Aia cel mult au o dorință, dar nu… nu e…

—           Un fapt, îi șopti Mărginean.

—           Da. Nu există decât o dreptate, dom⁵ profesor, drep­tatea celui mai șmecher! Așa-i lumea noastră făcută, îl în­văță el aproape cu blândețe pe Penescu. Pentru că altfel o să ziceți că atât ministrul dumneavoastră cât și dumneavoastră aveți aceeași dreptate…

—           Care ministru?

—           Al școlilor… Nu știu cum îi spune, se enervă din nou Luca.

Mărginean avea impresia că îl înțelege. „Și Lazăr pro­babil că l-ar înțelege, își spuse el. Ce păcat că ăștia doi nu stau la aceeași masă. Așa cum se poartă Lazăr cu nevastă-sa… Luca l-ar învăța să se poarte și cu muncitorii. Lazăr, patron atotputernic acasă, patron atotputernic într-o mare întreprin­dere… iar Luca spiritul lui călăuzitor! Pentru că până și Lazăr ar mai putea fi învățat… Iar Luca ăsta nu e capabil de un efort lung și ordonat… Oamenii fără scrupule fac într-adevăr ca dreptatea și forța să fie totuna.” Doar că vechea admirație a lui Mărginean pentru „oamenii viitorului” începu să-l sperie, deși nu-și putea ascunde curiozitatea pentru ce va fi.

În timpul acesta, lui Penescu i se părea că fostul lui elev va porni pe loc un scandal împotriva sa.

—           Cine nu se pricepe ar face mai bine să tacă, continuă Luca.

—           Totuși, dacă te cerți cu cineva pe motive atât de „teo­retice” ajungi de multe ori să-l admonestezi mai mult decât pe altul care n-are nici o părere în domeniul respectiv, nu se putu abține Penescu. Pe unul îl faci prost — se întâmplă și asta — raportându-l la ideile tale sau, dacă ești în stare, la termenul cel mai înalt de comparație pe care-l ai la îndemână. Pe celălalt, pe cel care tace, îl lași în pace, nu-l poți raporta la nimic decât la el însuși. Și totuși, acesta de multe ori se strecoară mai ușor. Pe unul ca ăsta, deși n-ai de ce să-l respecți — doar n-a spus nimic — îl poți crede un potențial purtător de idei curate.

—           Ce tot vorbiți? Ce tot vorbiți, dom’ profesor?! Luca se simți grav ofensat, mai ales că n-a înțeles ce-a vrut să spună Penescu.

—           Din punct de vedere moral, se sperie acesta tot mai tare, din punct de vedere moral dreptatea nu este niciodată numai de o singură parte. Vreau să spun…, încerca el să piardă cât mai demn.

Dar Luca nu-l mai lăsă să trăncănească.

—           Și asta tot lu’ mutu’ să i-o spuneți! Păi, tocmai din punct de vedere moral cel care n-are nici o fărâmă de drep­tate, dar nici o fărâmă, mă înțelegeți?, este stimatul nostru datornic. Pentru c[ dacă n-am fi noi atât de punctuali, ceas, dom’ profesor, n-ar mai exista nimic eficient pe lumea noastră, iar cu din astea… cu sentimentalisme, nu se poate conduce o prăvălie. Nu-i așa, domnule Stein?

Stein se mulțumi să zâmbească nehotărât.

—           N-am dreptate, domnule Stein?

—           Stein este un om sentimental, Luca, spuse Jager.

—           Da, dar eu nu vorbeam de dugheana lui, ci de prăvălia pe care o reprezint eu. E totuși o deosebire! Eu nu știu multe, dar mi-a intrat și mie în căpățâna ceva ce mi-a spus odată cineva, nu vă pot spune cine: „într-o societate, zicea, trebuie să existe întotdeauna niște stâlpi care să se vadă din orice colț al ei, după care să te poți orienta ca după turnul bise­ricii și de care să nu te îndoiești niciodată că-i vei găsi tot acolo unde i-ai văzut și ieri și alaltăieri. Dar dacă stâlpii ăștia se clatină sau dispar din locul lor, apoi, atunci toată lumea se orientează după lună sau după stele și nu mai rămâne nimeni care să ajungă acolo unde a vrut, oamenii încep să se ciocnească unii de alții și totul se duce la naiba“. Așa să știți! Așa că mult îmi pasă mie dacă domnul ăsta Szabo pierde în caz că-și ține făgăduiala și plătește la timp; principalul este ca toată lumea să știe că noi suntem un stâlp cu care nu te poți tocmi, care stă acolo indiferent cât ar costa acest lucru și după care te poți orienta la fix. N-am dreptate, domnilor? Pentru că dacă-i fac concesii lui Szabo, mâine o să mă pome­nesc că o să vină și domnul Stein să încerce să mă tragă nițel pe sfoară cu niște vorbe bune de spus la domnișoare și pe urmă o să ne pomenim că o să se lase și dom profesor de hic haec hoc și o să-și deschidă și el o afacere, dacă va vedea că merge atât de ușor… Nu-i așa, dom profesor? Așa că, pentru ca să apărăm liniștea voastră și mai ales situația care există, trebuie să nu ne lăsăm nici unul șmecheriți de vorbe dulci…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.