În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.
Afară continua să plouă. Jager voi să fie spiritual și să spună că, din locul în care se aflau, degeaba au făcut vitrina cafenelei atât de mare, că tot nu puteau vedea, oricât s-ar fi chinuit cu toții, turnul vreunei biserici, ci doar casa de vizavi. Dar nu spuse nimic, mai ales că-și dădu la timp seama ca observația lui nu era chiar atât de hazlie și că, răspunzând, Luca va începe să se bâlbâie stricând impresia pe care o lăsase prin discursul său, când vorbise aproape cursiv. Și, ca și Mărginean, fără să-și dea seama, și Jager „ținea cu Luca“, deși acesta nu-i devenise nici o clipă simpatic.
— Ne aflăm de două mii de ani pe acest pământ, spuse Penescu, dar nu prin stâlpi ca ăștia ne-am menținut.
— Dar prin ce?
— Prin omenie.
Și în timp ce Luca începu să râdă arătându-l cu degetul pe profesor, Mărginean regreta din inimă că nu se află și Lazăr de față, și hotărî că într-o zi tot va trebui să-i adune pe amândoi în jurul aceleiași mese și să-i asculte vorbind. Nu putu prevadă că scena aceea se va petrece atât de curând.
— Da, dar nu mai sunt vremurile liniștite de altădată, spuse Duma. Țin minte că în copilărie îmi plăcea să stau cuminte într-un colț al camerei și să ascult la cele ce vorbeau oamenii mari în preajma mea. Altfel se discuta, era mai mult cavalerism…
— Da? Ar trebui să mai asculți și acum din când în când ce vorbesc oamenii mari, îi aruncă Luca. La orice vârstă se mai poate învăța ceva.
Duma rămase cu gura căscată. Nu se așteptase la un asemenea atac. De aceea vorbele sale, care probabil că nu se voiseră decât un început, o introducere la o idee, rămaseră suspendate în aer, creând un moment penibil de confuzie.
— Și credeți că…
— Lugojul a obținut deja la 7 mai 1551 o diplomă de oraș liber. Și nu prin asemenea stâlpi, bombănea profesorul. Și acum, când profesorul Mateescu de la Universitatea din Cluj a început să sape pentru muzeul nostru castrul de la Tibiscum… un castru roman…
— A, își aminti Duma ce începuse să povestească, voiam să spun că pe vremuri oamenii erau mult mai înțelegători ca acum.
— Cum adică? Noi nu suntem înțelegători?
— Pe vremea mea…
— Vorbiți de parcă ați fi mort.
— Are dreptate, se avântă și avocatul. Dacă mai trăiești, înseamnă că și acum mai poate fi vremea ta. Ce vorbe-s astea?
— Dacă ați fi putut și dacă v-ar fi ținut brăcinarii, îl asigură Luca pe Duma, ați fi fost și mai ai dracului ca noi!
— Cum adică, tinere, răbufni din nou Penescu, insinuezi aici fără pic de rușine că noi am fost niște… niște tâmpiți… niște…
— Nu-i adevărat! Luca nu susține decât că ei sunt mai deștepți decât am fost noi, îi luă din nou partea Jager tânărului
— Și cum dovedesc ei că sunt mai deștepți ca noi? spumega Penescu. Cum? Prin faptul că au lăsat la o parte interesul pentru tot ce e frumos, pentru tot ce e înălțător?…
— Asta o spui dumneata, mormăi Luca.
— Lasă-mă, lasă-mă să vorbesc! Pe voi nu vă mai interesează cultura! Nu vă mai interesează decât interesele voastre meschine, afacerile voastre și nici astea nu vă dau o înfățișare de mare mulțumire, cred că nu vă mai place nimic. Și atunci prin ce ați devenit voi atât de deștepți?
— Prin rezultatele noastre.
— Rezultatele voastre?!
— Ei, da! Le puteți contesta?
— Fac ceva pe rezultatele voastre.
— Nu cred. În fond, vă serviți și dumneavoastră de ele ca oricare altul. Numai că nu vă place și nu aveți curajul…, da, asta e, nu aveți curajul s-o recunoașteți.
— Prin simplul fapt că nu-l pasionează latina, ți-ai cum să-l acuzi pe Luca, îi luă din nou partea Jager.
— Vorbiți de parcă ați fi de o vârstă cu el! Nu recunosc nimic și nici că mă servesc de… de ceea ce a spus Luca…, domnul Luca, nu recunosc…
— Asta vă privește, spuse Luca.
— Cum adică?
— Așa. Vă privește dacă recunoașteți sau nu. Dar asta nu schimbă situația. Am dreptate, domnilor?
— Și pe urmă, interveni din nou Jager, pe Luca nu se vede ceea ce spuneai dumneata, profesore, lipsa de bucurie pentru ocupația sa.
— E într-adevăr foarte sănătos. Generația lor arată mult mai proaspătă ca a noastră, admise maiorul.
— Asta putem să i-o mulțumim chiar și lui dom’ profesor. Nu ne-a mai omorât cu hic haec hoc. De aia arătăm mai bine.
— Ce vrei să spui? Ce? Ce vrei să spui? C[ eu nu am predat ca lumea? Ca eu nu cultiv pretențiile pe care le impune un liceu? Vrei să spui că toți elevii mei arată ca tine?
— Nu, doamne ferește! Cum o să arate cu toții ca mine? Luca izbucni într-un râs zgomotos.
Și tocmai atunci intestinele lui Penescu făcură un zgomot mai mare ca de obicei. Roșu de furie, profesorul se sculă, mai vru să spună ceva, apoi ieși grăbit din cafenea. Dar ploua prea tare, și trebui să se întoarcă și să se adăpostească sub intrare. După un timp reveni în sală și se așeză la altă masă. Jager, care-l urmări încântat în tot acest timp, socoti că profesorul poate să-și considere încheiat spectacolul și se duse după el. După ce-l convinse vreme îndelungată, îl aduse înapoi la masa lor.
— Eu cred că nu s-a pus aici corect problema, spuse între timp Mărginean, țintind la gândul lui secret. Cred că nu este neapărat vorba despre un divorț de generații. Cred că mult mai degrabă fiecare contingent își are oamenii săi mai activi și alții mai puțin apți pentru…
— Vorbește maiorul, anunță Stein.
— …apți pentru societatea care i-a creat, continuă Mărginean.
— Și ce numești tu apt? îl întrebă Jager.
— Adică, vreau să spun… cineva capabil să… ca produs al acestei societăți… Uitați-vă de pildă la domnul Lazăr. Deși nu face parte chiar din aceeași generație Cu domnul Luca, totuși mie mi se pare că aparțin aceleiași specii.
— Domnul Lazăr și cu mine? se interesă Luca. Domnul Lazăr, cel cu depozitul de lemne?
— Nu sunteți de aceeași părere?
— Nu. N-am dreptate, domnilor?
Fură întrerupți din discuție de un tânăr cam de aceeași vârstă cu Luca, dar părând a-i fi un fel de vasal. Cu hainele ude, cu stropi șiroindu-i din păr, se aplecă la urechea șefului său, îi șopti ceva, îi dădu un plic și plecă în grabă înapoi în ploaie. Luca nu-i spuse decât două-trei cuvinte scurte, ca niște comenzi.
— Domnilor, explica Stein, nu suntem dispuși să vedem în tinerii de azi speranțele noastre de ieri, pentru că nu vrem să recunoaștem că, în ceea ce ne privește, noi am predat ștafeta.
— Nu-i adevărat, pe vremea mea, îmi aduc aminte…, începu din nou Duma, dar fu iarăși întrerupt, neexistând vreun curios printre cei de față, dornic să afle cum a fost pe vremea lui Duma.
— Lăsați, că situația nu-i chiar atât de gravă, se băgă din nou Stein. Când mă gândesc cum ar arăta lumea dacă tineretul ar fi într-adevăr așa cum ați vrea să ni-l descrieți…
— Dumneavoastră, domnule Stein, ați fost și mai sunteți un om întreprinzător, interveni maiorul. Nu toată lumea are energia dumneavoastră…
— Da, dar anii au trecut și n-am realizat decât teoretic, deocamdată, ceea ce am fi putut înfăptui… Nu știu de ce. Dar cine sunt eu? Și cine este domnul Raica? Niște negustori. Dacă n-am fost sprijiniți de către cine ar fi putut s-o facă…
— Vrea să spună că eu sunt de vină, puse Jager lucrurile la punct. Numai că Luca nu m-a bătut niciodată la cap. Nu știu cine i-a dat lui Schwung, elan, dar se descurcă binișor și singur. Nu l-am prins încercând să împartă răspunderea cu alții.
— Nici n-are nevoie, întări maiorul.
— Atât îl tot lăudați pe domnul Luca, constată Stein, încât încep să cred că aveți interese serioase cu dânsul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.