
La 25 ianuarie se împlinesc 150 de la nașterea unuia dintre cei mai tenace luptători pentru drepturile românilor din Transilvania, dar și important om politic național-țărănist în România Mare (ministru la mai multe departamente: Finanțe, Industrie-Comerț, Interne, dar și Culte-Arte. Despre destinele unor de seamă precum şi cel al lui Aurel Vlad din Orăştie, au fost scrise şi probabil se vor scrie multe rânduri, dar se pare că niciodată nu reuşim să învățăm suficient de bine cine au fost și ce au reprezentat, nu reușim să și înțelegem biografiile atât de complexe de aceia îi uităm.
Date cronologice despre dr. Aurel Vlad puteți citi și în Cotidianul.ro din 26 ianuarie 2024 (O personalitate pe nedrept trecută în uitare, Aurel Vlad).
Aurel Vlad – nepot al lui George Barițiu – a fost o figură din planul al doilea al militanților ardeleni pentru unitate națională de la 1918; coleg de generație cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida Voevod, prieten încă din anii studenției cu aceștia, a fost mereu alături de ei, ba chiar, până la 1914, cu un pas în față. Calitățile sale de bun orator în Parlamentul de la Budapesta, precum și determinarea afișată i-au atras atenția lui Nicolae Iorga, care a scris despre Aurel Vlad în „Neamul românesc“ din vara lui 1906: „în acest trup fraged e multă putere de lucru și, mai ales, multă hotărâre neînduplecată. E avocat în Orăștie, unde toți țin la dânsul, de la ajutorul său în presă, preotul [Ioan] Moța, un tip de cleric luptător, până la cel din urmă țăran. Vorba-i e ușoară, și are solide cunoștințe de drept. E stăpânul unei averi care-i poate sprijini cari- era“.
În 1910, însă, A. Vlad nu a mai intrat în parlamentul budapestan și a rămas într-un con de umbră, reactivându-se abia în toamna anului 1918, când a contribuit decisiv la reușita activității Consiliului National Român Central. Pentru asigurarea ordinii în comitatele locuite de români, Aurel Vlad și-a pus din nou la dispoziția cauzei naționale întreaga avere, garantând împrumuturi la diverse bănci. Ceea ce l-a scos în evidentă pe Aurel Vlad a fost caracterul său impulsiv, energic; în plus, era și un personaj politic înstărit ocupând pentru decenii poziții de conducere la Banca „Ardeleana“.
Petru Groza – participant activ la actul de la Alba Iulia – scria în cartea autobiografică „Adio lumii vechi! – Memorii”:
(foto Vlad la Blaj)
«Eu am trăit zilele din preajma acestei frumoase date, fiind la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, și, cum scriu aceste rânduri în ziua de 1 decembrie 1947, perspectiva celor aproape trei decenii care s-au scurs de atunci va da, cred, pecetea obiectivității, inerentă distanțării în timp.
….
Ceea ce am și făcut, urcând apoi cu pași repezi la cea mai apropiată din cele patru tribune din câmpie, deschizând astfel, în fapt, Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, ca cel dintâi orator.
Am vorbit acolo cu voce tare și, treptat-treptat, o bună parte din plugarii din jurul celorlalte tribune goale au venit și ei în jurul tribunei mele, așa încât la un moment dat vorbeam unei mulțimi imense, angajându-mi eu întregul meu organ vocal – inspirat, natural, și de această ambianță; cuvântam de aproape o jumătate de oră, când iată că la cea de-a doua tribună a apărut doctorul Aurel Vlad din Orăștie – mai târziu ministru; apoi, peste puțin timp, la cea de-a treia tribună a apărut doctorul Victor Bontescu de la Hațeg – de asemenea, mai târziu ministru -, iar la cealaltă tribună a apărut la scurt timp doctorul Silviu Dragomir de la Ilia – și el mai târziu ministru. Astfel că, la un moment dat, toate patru tribunele erau ocupate de vorbitori, care, întâmplător, erau cu toții aleșii județului Hunedoara.
Se vede că este legată această Hunedoară de istoria neamului nostru, pentru că de multe părți din Ardeal s-a scris în istorie, dar, de fapt, de pe meleagurile Hunedoarei s-a făcut această istorie… »
De la 1 decembrie 1919 a fost ministru de Finanțe în guvernul blocului parlamentar, primul cabinet al României Mari izvorât din alegeri (a fost ministru ad interim și la Interne); a demisionat la 23 februarie 1920, fiind înlocuit cu alt ardelean apropiat de Iuliu Maniu, Mihai Popovici. În acest context, s-a distanțat de conducerea Partidului National, ba chiar a candidat ca independent în 1921. După diverse tribulații, a revenit în conducerea executivă a Partidului National și apoi a fost integrat în conducerea partidului unificat (Partidul Național-Țărănesc).
În ianuarie 1919, în al doilea număr al ziarului „Csíki Lapok”, dr. István Dénes scrie despre conversația sa cu Vlad Aurel. Amândoi erau avocați, politicieni și, cu siguranță, se cunoșteau bine. În acel moment, dr. István Dénes, ulterior deputat în Budapesta, are abia treizeci de ani, dr. Aurel Vlad, unul dintre fondatorii asociației, ministrul finanțelor al Consiliului guvernatorilor români din Sibiu, avea 44 de ani.
„Dl Ministrul finanțelor, Aurel Vlad, a declarat că Transilvania va fi o formă de stat autonomă, independentă, cu propriul guvern. Toate afacerile Transilvaniei sunt soluționate pe baza celor mai democratice idei. Votul proporțional va fi introdus atât în probleme de stat, cât și în probleme municipale. Și astfel interesele minorităților: ungurii și sașii vor fi reprezentați proporțional. Nu poate fi vorba de opresiunea maghiarilor și a sașilor. Pentru că fiecare sat, dacă este monolingv, își determină propriul limbaj administrativ. (…) Când a fost întrebat despre relația Transilvaniei cu România, el a răspuns că: războiul, calea ferată, telegraful poștal și telefonul vor fi comune. Orice altceva va fi o problemă autonomă pentru Transilvania. La fel și educația. Nu se pune problema de a lua școlile de maghiari sau sași. Dimpotrivă, în fiecare municipalitate în care un popor are cel puțin 30-40 de copii obligatorii, statul va înființa o școală într-o astfel de limbă. ”
Deși Aurel Vlad a fost un sprijinitor al culturii și a activat în cadrul asociației ASTRA, nu întotdeauna percepția publică i-a fost favorabilă. Presa din epocă și ulterior memorialistica au observat o anumită inadecvare a PNŢ atât la nivelul numirilor ministeriale, cât și al gesturilor și inițiativelor politice sau individuale. Judecata mai aspră aplicată politicienilor din PNŢ pornea și de la faptul că liderii nația-țărăniști au excelat prin promisiunea instituirii meritocrației. În guvernul Iuliu Maniu, Aurel Vlad a fost ministru al Cultelor și Artelor pentru mai bine de un an, între 10 noiembrie 1928 și 14 noiembrie 1929. Pe de altă parte, scrierile istorice și mărturiile îl evocă mai mult prin prisma experienței sale ministeriale la departamentul Cultelor, nu și la cel al Artelor. Este adevărat că, din rațiuni obiective, A. Vlad a fost constrâns să se ocupe mai mult de politicile religioase, în contextul discuțiilor aprinse pe marginea legii cultelor și a ratificării Concordatului cu Vaticanul. Însă atunci când activitatea lui de la departamentul artelor chiar a fost reflectată, acțiunile sale nu au beneficiat de aprecieri tocmai pozitive. Din acest punct de vedere, foarte comentată s-a dovedit descinderea lui Aurel Vlad din toamna anului 1929 la Paris, unde a avut o întâlnire cu marele Constantin Brâncuși.
(foto Vlad vorbind la Orăștie)
Ca ministru, Aurel Vlad a avut de înfruntat nu doar propriul orgoliu, ci și aparent insurmontabile chestiuni financiare. Trebuie precizat că, din rațiuni bugetare, în contextul crizei economice mondiale, Ministerul Instrucțiunii Publice și Ministerul Cultelor-Artelor au fost contopite în 14 noiembrie 1929 cu N. Costăchescu titular, Aurel Vlad fiind mutat la Ministerul Industriei și Comerțului. Exista percepția că A. Vlad nu era chiar potrivit ca ministru la Arte. Liviu Rebreanu nota în jurnalul său că a fost abordat de un lider țărănist, Ilie Lazăr, care i-ar fi spus că „Vlad e un om admirabil, [dar] nu se pricepe la lucrările departamentului și de aceea are nevoie de concursul meu“. Aurel Vlad a dorit să îl numească secretar general la departamentul Artelor chiar pe Rebreanu, în detrimentul lui Victor Eftimiu (și el reputat scriitor, dar pe deasupra membru PNŢ și deputat, care mai fusese și director al Teatrului National din București). Cu toată determinarea sa, A. Vlad a fost constrâns să renunțe la nominalizarea lui Rebreanu atunci când a fost amenințat de colegul său de partid și de guvern, Mihai Popovici, ministrul Finanțelor, că nu îi va da bani pentru minister dacă Victor Eftimiu va fi afectat cumva. În cele din urmă, Aurel Vlad l-a numit secretar general al ministerului pe Eftimiu, iar pe Rebreanu director la Teatrul National din București; însă nici aici autorul „Pădurii spânzuraților“ nu a rezistat foarte mult, același Victor Eftimiu luându-i locul. L. Rebreanu a îndeplinit pentru un timp și funcția de director al Direcției generale a teatrelor. Tot sub ministeriatul PNŢ, Rebreanu a fost numit la începutul anilor 1930 director al Direcției de Educație a Poporului din cadrul Ministerului Muncii, cu misiunea de a sprijini dezvoltarea culturii și artei, însă a fost constrâns să demisioneze în urma unei violente campanii de presă.
Ulterior, locul acestei direcții din cadrul Ministerului Muncii l-a luat departamentul Muncă și Voie Bună, creat sub patronajul ministrului Mihai Ralea în timpul dictaturii regale. Sub dictatura regală și Aurel Vlad s-a adaptat vremurilor și – spre deosebire de Iuliu Maniu, critic fervent al regelui Carol II – a părăsit PNŢ și a devenit chiar liderul local al partidului unic (Frontul Renașterii Naționale). Peste câțiva ani, o altă dictatură se înstăpânea, cea comunistă, iar Aurel Vlad (bancher, posesor de mari proprietăți, ministru burghez în mai multe guverne, inclusiv la Interne) a fost o victimă sigură.
(Foto puscarias)
În noaptea de 5/6 mai 1950 Aurel Vlad a fost arestat pentru o perioadă de 24 de luni, pedeapsa majorându-i-se cu încă 60 de luni. Familia Vlad a fost deposedată de întreaga avere, moșia de la Bobâlna a fost împărțită, ferma în parte distrusă, în parte transformată sediu C.A.P., banca a fost naționalizată și apoi desființată, celelalte proprietăți, hotelul din Orăștie, stațiunea Geoagiu au fost trecute în mâinile poporului.
La 2 iulie 1953 (ora 15) Aurel Vlad moare la vârsta de 78 de ani în închisoarea de la Sighet, în același an cu bunul său prieten și camarad de idei și lupte Iuliu Maniu, împărțind același mormânt fără cruce, groapa comună.
Surse: Valentin Orga, „Aurel Vlad” Istorie și destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001; Petru Groza, „Adio lumii vechi! – Memorii”, editura Compania, București, 2003; Cristian Vasile „Aurel Vlad – o biografie politică”, revista „Apostrof ”, Anul XXXII, nr. 1 (368), 2021; Ziarul Csiki Lapok nr.2. din ianuarie 1919; „Oamenii din Ţinutul Orăstiei – Călindaru’ Foii Interesante”, Volumul I, coordonat de Don Orghici, Adrian loan B. Secui, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013; Katalin Daczó, „Viitorul Transilvaniei imaginat în trecut”, http://hargitanepe.eu/.
au avut si au pensii speciale, in baza lasitatii noastre. Asa a fost eliminata intelectualitatea romana, facand loc unei mase cu facultati muncitoresti de 6 luni. Iar acum, nu le mai au nici pe alea!