Povestea unui secol din 555 de aniversări

Oraşul trăieşte prin mai multe suflete. Avem un oraş cu mesaj, ale cărui detalii se modifică aproape cu fiecare generaţie. Oraşul comunică prin glasul tuturor vârstelor, având astfel mai multe voci sincronizate cu atitudini, fapte, proiecţii de viitor.

Proiectul de faţă îşi propune să cartografieze geografiile umane ale secolului XX iar hărţile care se suprapun nu aparţin exclusiv trecutului, ci mai ales unui prezent în desfăşurare, care încearcă să definească o posibilă prognoză pentru un termen mediu.

Un secol din 555 de aniversări este o expoziţie dedicată secolului XX. “Bucureşti: un portret Novecento” este tot ceea ce purtăm cu noi, de la preocupări la mod de viaţă. Este secolul copilăriei noastre, al primei tinereţi, al speranţelor aşteptate de părinţii noştri, născuţi odată cu acest veac.

“Bucureşti: un portret Novecento” este o parte din povestea fiecăruia dintre noi. Şi această poveste vă aşteaptă. Expoziţia este deschisă la Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti (Bdul Ion I.C. Brătianu nr.2) în perioada 17 septembrie – 19 octombrie 2014 (Vernisajul, miercuri, 17 septembrie ora 19.00 – Palatul Şuţu).

Dacă prima hartă ţine de geografia simbolică a unui organism viu, de mesajele continuate şi multiplicate prin reclame, faţade, spaţii publice de la străzi la grădini, hărţile care vor urma sunt mereu în mişcare deoarece sunt legate de umanitatea care a evoluat aici şi le consumă preţ de peste patru generaţii.

Oamenii de pe stradă reprezintă un barometru de civilizaţie urbană. Ceea ce ei sunt prin atitudine, vestimentaţie, rigori şi mai ales ceea ce ei consumă cu fiecare zi sau cu fiecare vârstă.

Omul oraşului are însă o viaţă de acasă diferenţiată de un calendar profesional şi cultural, la rândul său mereu îmbogăţit şi diversificat prin acumulare şi multiplicare. Povestea Lui şi povestea Ei, de la 1900 la anii 2000, de la străbunic la strănepot, nu are un precedent consistent în istoriografia românească. Istoria locuirii, spaţiul casei, accesoriile zonelor casnice au povestea lor.

Dar există şi axa unui timp orizontal, aceea a vârstelor care se tot repetă cu fiecare generaţie: copilărie, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe. Cum arătau chipurile acestor vârste de la 1900 la anii 2000 reprezintă o provocare antropologică iar Bucureştiul poate fi un interesant studiu de caz pentru istoria culturală a României.

Oraşele sunt în continuă mişcare. Bucureştiul este un oraş care trăieşte ambivalent. A avut şi foarte mult de suferit, dar a ştiut întotdeauna să-şi recâştige liniştea şi bucuria de a trăi.

Bucureştiul este oraşul vitezelor simultan diferite; este un oraş al spaţiilor culturale diferite, dintr-un început. Pentru că Bucureştiul a fost întotdeauna un oraş deschis, accesibil, primitor cu toţi aceia care se aflau în căutarea unei patrii noi. Bucureştiul a fost şi continuă să fie patria multor oameni veniţi din zone culturale variate. Şi prezenţa acestor oameni, a dorinţei lor de a trăi altfel decât acasă, a făcut din Bucureşti un oraş cosmopolit.

Bucureştiul – precum toate aşezările lumii cunoscute – are un trecut construit pe două tipuri diferite de cartografieri istorice. Pe de o parte există o hartă a spaţiului, orizontală, cronologică, înregistrată de istoria clasică prin documentul scris. Pe de iar pe de altă parte avem o hartă umană, verticală, care intersectează cronologia şi timpul în sensuri variate. Este cea mai grea perspectivă de abordat, definit şi comentat, deoarece ea se referă la moduri de viaţă, comportamente, gesturi, preocupări, atitudini, traume colective, care la rândul lor au schimbat mereu viaţa oamenilor.

Această călătorie prin secolul XX nu-şi propune să detalieze evoluţia societăţii urbane, ci să arate în linii generale câteva modificări de comportament, mod de viaţă, preocupări, chiar tipul de locuire şi ambientare interioară.

Noi cei de astăzi, cu felul în care dorim să locuim precum şi aspiraţia fiecăruia pentru locuinţa ideală, suntem, cu toate aceste repere, tributari secolului XX, reuşitelor sau experimentelor eşuate, care s-au produs în ultima sută de ani.

Bucureştiul, o hartă în mişcare

În mediul urban domină competiţia, se trăieşte în tensiune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivităţiifiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non al comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de precepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.

Ritmul schimbărilor este foarte accentuat. Au loc schimbări în zona sexualităţii, a alimentaţiei, a petrecerii timpului liber, a mişcării fizice individuale. Efortul fizic e tot mai redus. Toate acestea au o relevanţă antropologică majoră.

Schimbările intervin sistemic şi uneori în regim de urgenţă, efectele impun, fără întârziere, adecvări la noile situaţii. În numai zece ani omenirea se va resimţi în modul de viaţă cotidian de tot ce se inventează şi se aruncă pe piaţă acum.

Toate aceste întâmplări au adus, la rândul lor, modificări de comportament, de mentalitate, au micşorat distanţele dintre ea şi el, îmbogăţind viaţa cuplului, dar şi greutăţi în a o echilibra odată ce Ea a câştigat dreptul de a fi întrebată. S-au petrecut transformări uluitor de rapide în privinţa vestimentaţiei puse în slujba trupului; jocurile minţii au ieşit din tiparele ceasloavelor şi s-au pus în slujba confortului intim. În cele din urmă, începutul vieţii private, a vieţii de cuplu, a intimităţii de orice fel, consumă şi spaţiul public iar socializării i-a revenit cea mai importantă misiune în a micşora distanţele atât dintre cei doi protagonişti, dar şi dintre generaţii.

S-a schimbat şi viaţa de acasă. Rigoarea intimităţii orientale a fost spulberată într-o singura generaţie, undeva între 1830 şi 1860, când familiile, înrudite sau mai puţin, încep a se vizita. Apoi se petrec vizite şi socializări în interiorul generaţiilor mai tinere. Interiorul caselor se remodelează după aceste funcţii sociale, venite de afară iar interioarele se pun şi în slujba celor de afară.

Într-un final oamenii îşi fac mărturisiri. Dacă la 1830 aproape singurul confesor era preotul prin spovedanie, după mijlocul secolului al XIX-lea, din filele jurnalului intim există un plonjeu ireversibil către mărturisirea exclusiv laică, ajungându-se după 1920 la moda psihologului de familie sau de şcoală.

Socializarea este o poveste continuă. Se schimbă cu fiecare generaţie şi fiecare dintre noi poartă bagajul instrumentelor de socializare oferite de părinţii noştri sau alţi adulţi din preajma noastră şi acestora le aducem modificările cerute de necesităţi particulare sau de aşteptările propriilor aspiraţii.

Oameni pe străzi. Aceleaşi străzi de odinioară, nu însă aceleaşi chipuri. Aceleaşi suflete foarte posibil, însă cu gânduri şi preocupări diferite. Strada nu s-a schimbat foarte mult în ultimii 70 sau 90 de ani. Clădirile au rămas, în multe locuri, încă prezenţe urbane de admirat. Ceva s-a schimbat însă cu vieţile noastre, cu idealurile fiecăruia dintre noi. Oameni pe străzi. Aparenta eleganţă interbelică însemna de fapt mai multă grijă pentru propria înfăţişare, dincolo de aparenţe. Mai mult timp pentru a privi în jurul tău, de a înţelege schimbările, neajunsurile sau împlinirile. De aici reuşita în a potrivi hainele, culorile, modele, accesoriile, gesturile, gândurile.

Oraşul este asemenea unui organism viu. Şi s-a născut astfel deoarece noi l-am construit să semene vieţii noastre, dar să şi o modifice în final. Oraşul a fost de la bun început instrumentul social, cultural, economic şi politic prin care noi am experimentat în decursul mileniilor moduri de locuire, modalităţi de socializare, proiecţii ale confruntărilor şi ale tranzacţiilor, toate puse în serviciul dorinţei pentru confort, în viaţa de zi cu zi. Şi această viaţă de zi cu zi a impus în decursul etapelor istorice tipologia cererilor care au modelat periodic oferta. Este vorba în fapt de un adevărat lanţ trofic. Nu putem spune că am pierdut ceva, noi cei de astăzi, spre deosebire de părinţii sau bunicii noştri, de acum 80 sau 100 de ani. Observăm însă imagini care diferă, pornind de la detalii vestimentare la peisajul străzii. Diferenţa este dată numai de schimbări care s-au petrecut în sfera trăsăturilor sufleteşti. Resortul interior este în cele din urmă
punctul de plecare către schimbarea tuturor lucrurilor. Atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Astăzi, avem un cotidian format din simboluri urbane, simboluri a căror consistenţă este dată de tot ceea ce s-a pierdut şi încercăm acum a recupera prin gesturi, preocupări, aspiraţii, scopuri, gânduri mărturisite sau vise împlinite. Este punctul de plecare al schimbării în mai bine în interiorul cetăţii, şi de armonizare cu lumea de dincolo de ziduri.

Oameni pe stradă în Bucureşti

Străzile au fost întotdeauna o extensie a modului de viaţă privat, cu segmentele de cotidian oferite vederii celorlalţi. Spaţiu al tihnei, al confruntărilor sau de obişnuită trecere de la o destinaţie la alta, strada în decursul timpului a trecut prin mai multe metamorfoze urbane.

Sigur, oraşele noastre nu au avut acel miez de citta meridional în jurul căruia să se extindă vechiul model cu adaptările fiecărei epoci. În spaţiul nostru oraşul a apărut din nimic şi relativ recent, cel mai adesea prin remodelarea urbană a unor încrengături de sate mai populate devenite mai apoi aşezări comerciale, modest dezvoltate economic.

Dezvoltarea unui cotidian modern şi a confortului urban a apărut treptat, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, pentru majoritatea locuitorilor din târgurile noastre, termenul de „şosea” nu exista în vocabular. Ne putem închipui ce salt s-a putut petrece în numai trei-patru decenii de modernizare.

Până la 1880, străzile Capitalei şi-au păstrat un aspect foarte pestriţ. De atunci s-a început alinierea, pavarea sistematică a străzilor, s-au construit trotuare, s-au făcut noi străzi.

Centrul oraşului a devenit din zi în zi mai modern, au fost construite bulevarde, monumente impunătoare care împodobesc marile străzi principale; Dâmboviţa a fost rectificată şi albia sa adâncită; au fost create scuaruri-grădini, sau parcuri; Şoseaua Kiseleff este iluminată cu curent electric; dintr-un cap în altul al oraşului circulă tramvaie. Dar, din pricina întinderii sale prea mari, imediat cum ieşeai din cartierele centrale, oraşul îşi menţinea aspectul său incert de oraş mic sau de sat mare, având ceva neterminat, ceva heteroclit şi pe măsură ce te apropiai de periferii aspectul de sat era din ce în ce mai pregnant, şi nu un sat frumos, dichisit, pe care te aştepţi să-l găseşti la marginea unui mare oraş, ci un sat românesc aşa cum îl ştim cu toţii.

La începutul secolului XX, deja doamnele mergeau pe jos şi nu se mai complicau să ia neapărat un servitor cu ele, nici ca să meargă la cumpărături, nici ca să meargă la plimbare cu trăsura. Mergeau sprintene, graţioase şi îmbrăcate foarte elegant, străbateau mulţimea fără teamă, îşi făceau cumpărăturile, mergeau la croitorese, la modistă, apoi la cofetărie, unele la Capşa, altele la Riègler, stăteau la masă, discutau, apoi plecau.

La 1900 se afirma că „bulevardele noastre sunt încă prea noi. Unele nu au fost finalizate, fie din cauza evenimentelor politice, fie din alte raţiuni. La 1900, în afară de orele când oamenii pleacau de acasă să se ducă în centru şi când se întorceau din centru acasă, bulevardele erau aproape pustii”. Aşa cum se întâmplă şi azi în afara orelor de program obişnuit.

Tipul de confort pe care ni-l oferă strada, cu întreaga suită de accesorii, de la detalii tehnice la umanitatea care o consumă, este reprezentativ pentru modul în care ne manifestăm, ne construim preocupări sau ne urmărim idealurile. Totul se desfăşoară pe această extensie a vieţii private, adesea spaţiu de trecere către lumea celorlaţi din preajma fiecăruia dintre noi. Dacă străzile noastre nu prea mai au şansa să devină artă, mai există şansa eleganţei definită de Ion Ghica: „eşti un om elegant în măsura în care ştii să nu îţi faci simţită prezenţa pe stradă”.

Familia în timpul oraşului

Viaţa de acasă se naşte altfel cu fiecare dintre noi. Ea este bagajul nostru mitologic. Există mai întâi viaţa de acasă construită de părinţii noştri şi căreia îi purtăm frumoase amintiri de cele mai multe ori. Dar atunci apar şi primele proiecţii ale propriului destin, într-o viaţă de acasă altfel cumva decât aceea care ne-a protejat până atunci.

Pentru început trăim viaţa copilăriei, unde timpul pare a fi mai diluat, mai generos cu aşteptările noastre de atunci. Însă dincolo de el intervin segregări tehnice în sensul că apar cele dintâi departajări: cărei lumi aparţii. Când spunem aceasta ne gândim la clase sociale şi venituri pe fiecare familie. Copilăria periferiilor este mai liberă de oprelişti, pe când, micuţii oraşului aşezat, al clasei mijlocii, intră pe traseul timpului supravegheat şi atent controlat.

Tatăl ocrotitor şi cap al familiei a dominat prin atitudine şi poziţia sa orice imagine de la începutul secolului XX. Această realitate familială era predominantă în viaţa cuplului de odinioară. De aceea şi cronologia profesională a copiilor îşi avea ritmul ei clasic şi previzibil, chiar şi în lumea oraşelor.De aceea, bucuria de a fi acasă la 1900 era împărtăşită de toţi cei prezenţi.

La începutul secolului XX copilăria periferiilor se articula pe tipul de profesie al tatălui, pentru ca 50 de ani mai târziu peisajul social să se schimbe radical prin noile metodologii pedagogice şi opţiuni socio-profesionale coordonate ideologic de noul regim. Majoratul coboară la vârsta de 18 ani, faţă de 21 de ani până la 1948, eliminându-se perioada emancipării dintre 16 şi 21 de ani.

Bucuria de avea copii şi de a te bucura de prezenţa lor şi apoi bucuria de a fi alături de părinţi şi rude, împărţind tihna timpului liber, care se derula în ritmul generaţiilor care l-au trăit şi cultivat, pare astăzi un decupaj desuet. Între 1890 şi 1940 nu sesizăm diferenţe majore ale sentimentelor care tranzitau generaţiile unei singure familii. Schimbările se produc începând cu 1950 prin ideologizarea educaţiei şi chiar a vieţii de familie.

Astfel, dacă familia era micul univers care aduna aşteptări şi împliniri, ulterior, anonimatul blocului a schimbat intimitatea micropeisajului familial, expunându-l unor consumatori de ocazie: vecinii. Pentru ca apoi, foarte curând, să apară şi pedagogul. Vârstele vieţii de acasă se risipesc începând cu vârste foarte mici, odată cu obligativitatea anilor de grădiniţă, dar şi a programului de lucru tot mai extins al părinţilor, dispărând treptat şi realitatea socială a femeii casnice. Rezultatul firesc al acestei schimbări de atitudine socială au fost copilul şi adolescentul cu cheia de gât.

Familia care se adună în faţa casei rămâne idealul fiecărei copilării. O realitate din ce în ce mai greu de construit, dincolo de nesincronizările dintre el şi ea, tot mai prinşi astăzi în ritmul trepidant al carierei.

Modul de viaţă, nivelul de educaţie şi urbanitate, şansele de normalitate pe traseul unei cariere gândite de pe băncile şcolii au un alt calapod cultural. Acestea formează cadrul unde se dezvoltă viaţa profesională. Societatea însă are forţa să aducă modificări spaţiului privat. Dacă ea este mai tolerantă sau represivă, atunci şi intimitatea se relaxează sau devine mai rigidă.

Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate gusturilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament.

Mediul urban are particularităţile lui, factori variaţi ce pot stimula ori bloca necontenitul proces al devenirii umane, incluzând aici atât viaţa profesională cât şi intimitatea.

Un secol din 555 de aniversări este o expoziţie dedicată secolului XX. “Bucureşti: un portret Novecento” este tot ceea ce purtăm cu noi, de la preocupări la mod de viaţă. Este secolul copilăriei noastre, al primei tinereţi, al speranţelor aşteptate de părinţii noştri, născuţi odată cu acest veac.

“Novecento” este o invitaţie de aducere aminte a ceea ce am devenit astăzi. Este o posibilă prognoză dacă privim cu atenţie detaliile fiecărei generaţii plecate sau încă prezente. Viaţa de acasă, strada, prieteni şi cunoscuţi, profesii şi instituţii, toate s-au schimbat astfel încât uitarea mai salvează din ceea ce nu mai vrem să păstrăm, dar este totuşi aici, este viaţa noastră, atât de aproape în continuare. Acest secol ne bate încă în piept, respiră în continuare cu fiecare dintre noi.

“Bucureşti: un portret Novecento” este o parte din povestea fiecăruia dintre noi. Şi această poveste vă aşteaptă. Expoziţia este deschisă la Palatul Şuţu – Muzeul Municipiului Bucureşti (Bdul Ion I.C. Brătianu nr. 2) în perioada 17 septembrie – 19 octombrie 2014.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.