O întrebare justificată ne dă nelinişti, ne frământă şi ne pune la încercare responsabilitatea civică: “Cine sunt, ce au făcut sau ce pot face pentru oamenii ţării şi patria românilor candidaţii înscrişi în competiţie pentru preşedinţia României?”.
Pe unii doar calcule meschine, vanităţi patologice, spiritul aventurii politice şi/sau combinaţiile talciocului dintre primul şi al doilea tur de scrutin i-au determinat să se “bată” pentru un loc pe lista candidaţilor. Această categorie de candidaţi include indivizi lipsiţi de simţul ruşinii pentru ceea ce sunt, fără minima capacitate de autoevaluare în raport cu importanţa şi greutatea misiunii naţionale de preşedinte al României.
În faţa acestei jenante realităţi politice, noi, cetăţenii alegători, avem obligaţia fundamentală – civic şi patriotic – să lăsăm la o parte primele impresii (“care contează”, dar, de regulă, false) induse de propaganda electorală a candidaţilor.
Suntem datori, în faţa prezentului şi viitorului nostru, dar şi al urmaşilor noştri, să judecăm “la rece” ce s-a întâmplat cu România în timpul scurtei noastre existenţe, comparate cu dimensiunea istorică a dăinuirii ca popor.
Să ne reamintim faptele conducătorilor României a căror cârmuire a treburilor dinlăuntru ale statului şi pricepere în politica internaţională ne-au marcat, în bine ori rău destinele. De la împlinirea la spargerea graniţelor, de la eliberări naţionale la ocupaţii străine, de la sărăcie la prosperitate, de la un popor eminamente agricultor şi neştiutor de carte, la un popor calificat pentru toate meseriile industriale, cu învăţământ de nivel mediu (bacalaureat ori atestat profesional într-o meserie) obligatoriu şi gratuit, de la un popor uitat de lume, la un popor cu repere unicat în competiţia mondială a valorilor.
După astfel de reflecţii, să-i comparăm pe aspiranţii la suprema demnitate a statului cu înaintaşii lor. Unii făuriră România demnă şi respectată, participantă activă la crearea patimoniului de cultură şi civilizaţie universală, iar alţii năruiră totul şi ne promit castele de nisip.
“Azi, iarăşi, chiar nu suntem nimic în lume?!”
Dacă dorim, cu adevărat, să însemnăm ceva în lume, suntem obligaţi la un examen de conştiinţă. Să ne întrebăm şi sa decidem, dacă dorim continuitatea în ceea ce a fost fast ori nefast în trecutul nostru.
După cum negreşit este să căutăm ce parte a trecutului lor doresc să ascundă competitorii înscrişi în cursa prezidenţială, fiindcă ei nu vor fi liberi de constrângeri cât timp cineva le controlează acea parte ascunsă a existenţei lor.
Să o spunem clar şi răspicat, în cursa prezidenţială sunt şi candidaţi ale căror cordoane politice ombilicale nu au fost tăiate de sursa păcatului originar a sistemului politic eşuat.
Un exemplar de candidat, însă, depăşeşte orice culme a tupeismului şi neruşinării. Cu un trecut nomenclaturist comunist, ceva mai discret, cu pregătire specială pentru misiuni secrete externe începută în anii ’80 şi continuată ulterior, a parcurs, după 1990, tenace şi cu capacitate de disimulare de domeniul patologicului, întreaga ierarhie a mişcărilor civice anticomuniste. Cu reputaţie, după unii discutabilă, de “port drapel al apărării drepturilor omului” şi “simbol al luptei împotriva corupţiei”. A fost ministru, în mai multe guverne, europarlamentar, funcţionar internaţional, disident în partidul care i-a dat întreaga susţinere şi, mai nou, are ambiţia să-şi completeze CV-ul şi cartea de vizită cu “Former candidate of Romanian President”. Asta dă bine, atât în dosarul din arhiva de la Yasenevo, cât şi în cel al subfilialei de la The Open Society Institute–Budapest, o altă “Mărie”, acoperită cu aceeaşi pălărie.
“Să dăm Cezarului ce este al Cezarului” şi să lăsăm caimacul deconspirării identităţii multiplului agent, cu 11 ani “albi” în CV (!) autorului iniţiativei, în direct, la o oră de maximă audienţă şi, neapărat, cu un zgomotos promo “breking news“, încă de dimineaţa, ca să se poată mobiliza poporul. Asta, dacă… are în vedere şi acest exemplu, din toate câte le are la îndemână. Căci, din “înalte raţiuni de stat”, va proceda, de la sine înţeles, la o divulgare selectivă.
Multe din cele ce ni s-au întâmplat în ultimul sfert de veac, aiureala de pe scena vieţii politice din România vin să demonstreze, până peste evidenţe, că unii dintre actorii importanţi ai evenimentelor publice sunt nişte „robotikon”, nişte iepuraşi scoşi din jobenul „unchiului” Sam ori căciula unchiului Vania, sau din băsmăluţa unei „Die Tante”. Musai spovediţi la “Zidul de Apus”!
În ultimul sfert de veac, România a fost ocupată, între alţii, şi de o imensă reţea de aşa-zise organizaţii neguvernamentale, un mixaj de „para-ambasade” ale câtorva entităţi externe, care au „semănat democraţie” şi „culeg” partide şi partiduleţe, prin care impun personalităţi publice de faţadă, nonvalori intelectuale, “yes man’s” gata să servească, mai degrabă, sub orice alt steag decât sub faldurile tricolorului românesc.
Construcţiile politice prin care s-a încercat, când de unii, când de alţii, disoluţia dictaturii stângii generate de marea armată a activiştilor din eşaloanele secunde ale Partidului Comunist Român, crescuţi în pepinierele Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, catalizatorul socio-politic al întregii societăţi, nu au avut altă materie primă decât …moştenirea ideologică temeinică şi rezerva de cadre, inclusiv cea a “Şoimilor Patriei”, îndestulătoare pentru încă vreo trei generaţii, lăsată de fostul regim.
Realitatea trebuie judecată lucid, deciziile trebuie luate la rece, înţelegând că altfel nu s-ar putea, decât dacă România ar fi epurată de populaţie şi colonizată cu migratori.
Nu-i loc sau moment de lăsat a ne cuprinde deznădejdea. Establishmentul politic trebuie făcut să înţeleagă ca un popor scârbit de politicianismul vulgar are nu numai dreptul, dar şi puterea să-l supuna celei mai severe judecăţi: “VOTUL ALB”!
Votul alb sau votul de protest reprezintă, în orice sistem democratic, dreptul cetăţenilor de a-şi manifesta nemulţumirea în cadrul proceselor electorale.
Acest tip de vot este consecinţa directă a eşecului sistemului politic şi constituie un instrument esenţial pentru îmbunătăţirea platformelor politice şi a programelor de guvernare.
Puţin cunoscut în România, votul alb reprezintă un subiect important de dezbatere în democraţiile din întreaga lume şi o realitate pentru ţări dezvoltate ca Franţa (legiferat în anul 2003), Belgia şi Suedia.
La nivel european există o impresionantă mişcare care acţionează, nu fără rezultate, pentru introducerea votului alb ca vot valid în scrutinele electorale.
Este de domeniul fanteziei ca majoritatea parlamentară, dominată de fripturiştii politici transpartinici, să adopte şi în România o lege a votului alb. Dar această imposibilitate previzibilă nu ne impiedică să umplem urnele cu buletine de vot sub al căror antet să scriem “ALB” şi peste să aplicăm ştampila.
La câtă batjocură, la nivel naţional, s-a pretat să ne supună întreaga clasă politică, respingerea prin votul alb este o etapă necesară, înaintea adoptării spontane a democraţiei directe. A democraţiei directe civilizate, menţinută din Evul Mediu în unele dintre cantoanele Elveţiei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.