Prim-ministrul Dan din România la Consiliul Păcii. Ce ne vor aduce cele 2 minute și 9 secunde?

Desantul președintelui român la Consiliul Păcii a provocat multe zâmbete prin prisma greșelii președintelui Trump, care l-a demis pe Nicușor Dan la rangul de premier. Trecând peste aceste caracteristici ale modului extrem de personal al liderului de la Casa Albă de a se exprima, rămâne de văzut care vor fi efectele acestui discur de două minute și 9 secunde.

În cadrul întâlnirii, România, prin vocea lui Nicușor Dan, a mulțumit gazdelor pentru organizare și pentru inițiativa planului de pace pentru Gaza. S-a subliniat că toți ne dorim pace, stabilitate și prosperitate în regiune, iar România poate spori intervențiile de salvare a copiilor până la 1.000, având o expertiză solidă în intervenții de urgență și capacitatea de a contribui. Totodată, s-a mai menționat că România poate sprijini educația, oferind programe pentru studenți, și are expertiză în reconstrucția instituțiilor precum poliția, justiția și administrația publică. Este adevărat, zeci de mii de cetățeni ai statelor din zonă au învățat în România în ultimele 5-6 decenii, Având relații bune atât cu Israelul, cât și cu lumea arabă, România și-a reafirmat disponibilitatea de a fi un partener de încredere. Va putea statul român să se ridice la nivelul așteptărilor și angajamentelor?

La peste treizeci de ani de la căderea comunismului, România încă se privește în oglinda Orientului Mijlociu cu aerul cuiva care „are relații bune cu statele arabe”. O spune des, o repetă cu nostalgie, o folosește ca pe o legitimație veche, păstrată în portofel din vremurile când Bucureștiul era o adresă căutată între Ierusalim și capitalele arabe. Problema e că, în 2026, această „relație bună” arată mai mult ca o amintire frumos ambalată decât ca o influență reală. Un set de contacte, câteva vizite, câteva poze și un reflex diplomatic care nu se transformă în prezență la masa unde se negociază lucrurile grele.

Și totuși, România chiar a avut cândva o poziție aparte. Între 1967 și 1989, România a fost singura țară din blocul estic care a menținut relații diplomatice continue cu Israelul, lucru care i-a oferit un statut special în politica externă a Israelului. În 1977, documente israeliene declasificate au arătat că Nicolae Ceaușescu a jucat rol de intermediar în contactele care au dus la negocierile Egipt–Israel și, în cele din urmă, la tratatul de pace din 1979. Nu este nevoie să idealizăm epoca pentru a recunoaște un fapt simplu, și anume că România avea un „brand” de canal de comunicare.

În loc să transforme această moștenire într-o politică modernă, coerentă, profesionistă, conectată la UE și NATO, dar capabilă să vorbească și cu lumea arabă, clasa politică de la București a consumat-o ca pe un capital moștenit. A trăit din reputație, fără să investească în ea. Dimpotrivă, relația cu lumea arabă a fost parazitată și de diferite scandaluri de corupție, cu iz securistic și răpiri de jurnaliști. Da, avem inițiative economice punctuale și, pe hârtie, ele arată bine. De exemplu, Camera de Comerț și Industrie a României vorbește despre schimburi comerciale de peste 1,3 miliarde de euro cu Arabia Saudită și despre un interes de a crește cooperarea. Dar asta este economie, nu politică externă de influență. Comerțul nu se transformă automat în rol diplomatic, iar „relații bune” nu înseamnă mare lucru dacă, atunci când izbucnește o criză majoră, România nu este între actorii care contează.

Gaza este exemplul dureros. România a făcut lucruri importante, dar mai ales pe palier umanitar și logistic, inclusiv evacuări medicale, zboruri cu pacienți vulnerabili, sprijin pentru populația civilă. Avem inclusiv comunicări oficiale despre misiuni de evacuare medicală din Fâșia Gaza, cu aeronave militare și echipe medicale, în coordonare interinstituțională. Este bine, este necesar, este demn. Dar aceasta nu este o negociere, nu este arhitectură de pace, nu este o poziționare strategică. Iar aici apare și partea bună. Faptul că președintele Nicușor Dan a mers la Washington, la prima reuniune a „Consiliului Păcii” convocat de Donald Trump, cu România în calitate de observator, și spune explicit că va reafirma sprijinul pentru eforturile internaționale de pace și deschiderea de a participa la reconstrucția din Gaza, e un pas corect. Nu pentru că „Trump” e un talisman, ci pentru că România a ales să fie în sală, nu pe hol. În regiunea asta, absența se taxează, iar prezența, chiar și ca observator, îți păstrează locul la masă.

Dar dacă tot am ajuns în sală, ar fi timpul să nu mai stăm în spate. România ar trebui să se comporte ca un stat care înțelege că Orientul Mijlociu nu este o știre externă, ci un dosar care îi afectează securitatea, energia, economia și cetățenii. Și, mai ales, un dosar în care avem o combinație rară, și anume legături istorice, relații cu Israelul, dialog cu lumea arabă, plus greutatea apartenenței la UE și NATO.

Inclusiv în criza iraniană, unde tensiunile sunt din nou la nivel înalt și se vorbește despre negocieri, dar și despre riscul escaladării militare, România nu-și permite să fie doar spectator. Chiar astăzi președintele Trump a vorbit despre necesitatea unui „acord semnificativ” cu Iranul și despre „discuții bune”, în contextul tensiunilor legate de programul nuclear.

Nu este doar geopolitică abstractă. România are oameni acolo, inclusiv cetățeni, grupuri, pelerini, comunități care, în momente de criză, devin responsabilitatea directă a statului. Periodic MAE român transmite periodic că se află în contact cu grupuri de români din Israel, Iran ori alte state din regiune, tocmai din cauza riscurilor și a blocajelor de transport. Nu mai vorbim de marile comunități mixte din regiune, adevărate punți de legătură cu regiunea, ignorate total de București. Dacă ai cetățeni în zonă, nu-ți permiți luxul unei politici externe de tip „vedem noi”. Îți trebuie canale, prezență, credibilitate, capacitate de reacție și inițiativă.

Iar dacă vorbim despre inițiativă, România ar trebui să fie pregătită să contribuie mai mult decât prin comunicate și avioane de evacuare. În momentul în care apar formule internaționale de stabilizare sau misiuni mandatate de ONU/UE, inclusiv de tip peacekeeping, România ar trebui să fie parte din soluție, nu doar din „îngrijorare”.

Cu atât mai mult cu cât misiuni vechi, precum UNIFIL în Liban, au intrat deja în logica unei retrageri. Consiliul de Securitate a prelungit mandatul până la 31 decembrie 2026 ca „ultimă” extindere, urmând apoi o retragere etapizată. În astfel de reconfigurări apar goluri de securitate și nevoi noi, exact spațiul în care un stat mediu, serios, poate conta dacă are voință și pregătire.

România are deja experiență de participare la misiuni internaționale „în sprijinul păcii și al securității”, inclusiv cu personal MAI, sub mandate ONU/UE/NATO/OSCE. Discuția nu este despre o aventură militară, ci despre contribuții asumate, mandatate, calibrate și care îți comsolidează profilul internațional și îți protejează interesele.

Morala este simplă, și anume „relațiile bune cu statele arabe” nu mai pot fi un slogan moștenit din anii ’80. Dacă România vrea să fie actor geopolitic, trebuie să se comporte ca atare, și anume să investească în diplomație, să își definească interesele, să își apere cetățenii și să fie prezentă acolo unde se decide pacea, nu doar acolo unde se numără victimele. Faptul că Nicușor Dan a ales să meargă la Consiliul Păcii este bine tocmai pentru că sparge tiparul absențelor anterioare. Dar dacă rămâne doar o vizită, iar restul aparatului politic se întoarce la autosuficiența cu care irosește oportunități, vom continua să trăim din iluzia influenței, nu din influență.