Prima Casă seamănă cu un program de dezvoltare pe care l-am trăit de la vârsta de cinci ani. Nu era încă vorba de o Casă de Bani, nici de una din piatră, cu atât mai puţin din BCA sau gips-carton (care nu prea era cunoscut în acea epocă, atunci când gipsul era considerat materie primă strategică pentru alţi recalcitranţi nefracturabili). Întorcându-mă spre trecut cu un anume risc de torticolis, mă refer la un program economic de amploare, numit Prima Puşculiţă. Fondurile, echivalentul a circa cinci lei pe trimestru, puteau fi depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC. Cu o dobândă generoasă de 5%, puteam contribui cu câştigul astfel realizat şi neimpozat la creşterea consumului. Dispuneam deci, discreţionar, de un leu pe an, echivalentul unei îngheţate şi ceva cu băţ cu tot. Inflaţia şi încălzirea globală a vânzătoarei din chioşc urmau să reducă volumul acestui aliment care calma spiritele şi provoca o plăcere iluzorie a palatului. Costurile ulterioare ale potenţialelor laringite erau suportate din unicul fond de sănătate care şi-a menţinut unicitatea, siropul de tuse fiind atunci gratuit, dar mult mai amărui.
Timpul are calitatea de a trece în zbor, antrenându-ne în goana după bani şi riduri. Cu înţelepciunea celor din urmă, mi-am permis să abordez mai multe subiecte la care nu mă pricep, inclusiv cele de natură economică. De experienţă am dat dovadă în paragraful precedent, păstrându-mi preocuparea hormonală pentru contribuţii tangibile la economia globală. Ca atare, pe fondul unei crize imobiliare imobilizate în balanţa mai tuturor băncilor la nivelul evaluărilor facute de experţi formaţi la cursuri fără frecvenţă şi fără prezenţă de spirit sau bun-simţ, am vizat posibila dinamizare a ceea ce în limbaj popular, dar şi politic se numeşte Prima Casă.
Fiind vorba de casa cea dintâi, evident că programul se adresează prioritar celor crescuţi, până la intrarea în posesie, pe câmp, nisipuri mişcătoare sau în locuinţele unor părinţi abuzivi. Fireşte că pentru perpetuarea celor trăite în acest fel, urma a fi creat un spaţiu propriu, cu TVA redusă şi fără consecinţe genetice. Tineri naivi, fie ei şi căsătoriţi, cu copii generaţi prin schimburi reciproc avantajoase, adopţie sau aduşi de barză în cadrul unui alt program de fertilizare in vitro (recomandat de dermatologi şi miniştri speriaţi de evoluţia bugetelor pentru boli sexual transmisibile), ar fi eligibili. Ei pot solicita credite preferenţiale, cu o dobândă modică, de numai trei ori mai mare faţă de cea practicată pe continent. Motiv pentru care multe clădiri continuă să-şi aştepte clienţii care, la rândul lor, speră precum Virginia Woolf un venit mai substanţial.
Ca atare şi lăsând gluma la o parte, soarta blocurilor recent construite, gajate şi neocupate din lipsă de candidaţi simultan doritori şi solvabili trebuie rezolvată într-un fel. De unde şi ideea de a crea spaţii libere, dar private, în sensul privării de libertate în aceste clădiri.
Aplicarea acestei tranziţii de la un confort foarte limitat pentru cupluri prolifice, dar sărmane, spre proaspăt condamnaţi sau recidivişti cu contracte pe termen mediu şi lung ar putea ameliora climatul carceral şi tentaţia spre evaziuni de tot felul. Libertatea nu ar avea sens cât timp ea ar putea fi caracterizată prin şomaj sau salariu minim care nu i-ar permite nici nivelul de trai carceral şi nici reinserţia, pe bune, în Prima Casă. Pe cale de consecinţă, privarea de libertate într-o închisoare privată s-ar impune conceptual în economia de piaţă. Pentru primii făptaşi, nici măcar numele măsurii de Primă Casă nu ar trebui modificat; agenţii de pază ar putea fi recrutaţi dintre cei cu cartea de imobil, obloane electrice ar putea înlocui gratiile. Ar mai exista şi posibilitatea anonimizării scopului educativ prin bijuterii – brăţări electronice performante, cu GPS şi Bluetooth. Astfel, Administraţia ar putea participa la economia reală, în sensul lărgirii patrimoniului imobiliar, al capacităţii de salubrizare a locaţiilor existente, dar modernizabile. S-ar putea profita de oportunitatea momentului, de oferta excesivă de spaţiu neutilizat, dar şi de capacitatea necontestată de fixare a preţurilor de vânzare sau închiriere prin metode proprii de negociere. N-ar trebui exclusă nici posibilitatea contribuţiei personale, deja experimentată în alte domenii eminamente sociale. În egală măsură, ar fi posibilă şi accesarea fondurilor continentale neabsorbite, inclusiv a acelora destinate izolării termice şi a resurselor umane, în sensul reeducării.
