Problema (18)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

10. Şi a (re)apărut – Dumnezeu fie binecuvântat! – ţara Israel. Doar o alternativă pentru ghetoul din ţara grupului de adopţie dat? Având „scara de incendiu”, chiar şi cei ce n-au ajuns în Ţara Făgăduinţei au folosit-o drept ieşire. „Evreii au întotdeauna o şansă în plus!” spuneau cu năduf românii, şi ungurii, şi celelalte seminţii care nu dispuneau de posibilitatea de a-şi depune cererile de plecare în Israel sau oriunde prin Israel în lumea largă. Şi nemţii aveau această alternativă. Evreii şi nemţii din România, vânduţi ca orice altă marfă, s-au risipit pe glob prin mai multe şuvoaie. Evreii scăpaţi – minune evreiască! – din Holocaust au sperat să scape şi de antisemitism în vechea noua lor ţară: în ghetou, toţi fiind evrei, nu există agresiuni rasiale între ei, aşa că, la scară mai mare, în ţara unde toţi sunt evrei, de asemenea nu există agresiuni antisemite… între oamenii problemă. De frica aceleiaşi agresiuni, alţii au plecat în alte locuri. Chiar şi în Germania, unde evreii au trăit timp de veacuri fără să cunoască pogromuri şi de unde – tocmai de acolo! – a pornit „soluţia finală”. Chiar şi mai departe, de pildă, peste ocean, unde comunitatea lor a izbutit să fie puternică. (O comunitate puternică elimină mare parte dintre riscuri, adică este exact ceea ce au căutat şi caută oamenii problemă, să scape de sub spectrul tradiţionalelor măcelăriri prin care au trecut periodic – periodic! – de-a lungul mileniilor.)

Nimeni nu ştie câte mii de evrei au plecat în Palestina încă înainte ca Nathan Birnbaum să folosească termenul „sionism”, adică pe când Nathan Birnbaum a fost încă el însuşi sionist, înainte de a deveni anti-sionist, secretar general al „Agudat Israel”.

Afacerea Dreyfus, procesul cu marile repercusiuni în viaţa publică, făcând din indiferenţi implicaţi, împărţind societatea, aducând prima mare victorie a presei, a avut un rol major şi în mişcarea sionistă. Theodor Herzl, un jurnalist austriac¹, a intenţionat să-şi încoloneze coreligionarii, să-i ducă la Catedrala Sfântul Ştefan din Viena ca să-i boteze, sperând să pună astfel capăt suferinţelor situaţiei de alogen tolerat. (Tolerat mai mult sau mai puţin…) Dar, înainte de a-şi pune planul în practică, a fost corespondent de presă la procesul căpitanului Dreyfus şi, asistând la înscenarea profund antisemită, a înţeles că o asimilare prin convertire nu este posibilă, aşa cum nici ibericii trecuţi la catolicism n-au fost consideraţi decât nişte „maranos” (porci), iar „noii creştini”, mereu suspectaţi că în secret prăznuiesc vechiul lor rit, au fost ţintele predilecte ale „vechilor catolici”.

Când n-ai de ales, nu-ţi faci gânduri, doar când ai mai multe alternative decizia este grea. Aşa că statul suveran Israel naşte şi o altă problemă pentru omul problemă: teama venită din necunoaşterea unei limbi cu totul diferite faţă de cea utilizată până atunci. Am pomenit de scriitori, un procent neînsemnat, dar sunt şi alte profesii şi, mai ales, alte vârste pentru cei nehotărâţi speriaţi de limba necunoscută lor. „Ce limbă vorbeau Adam şi Eva în grădina Edenului? La această întrebare, pusă cu naivitate de numeroşi teologi încă din antichitate, răspunsul dat cel mai adesea era: ebraica”². Da, dar după ce primii oameni au fost izgoniţi din Rai, după ce s-au apucat să construiască Turnul lui Babel, după ce au fost pedepsiţi urmaşii lor cu proliferarea limbilor, oamenii trebuie să reînveţe succesoarea legendarei limbi primordiale.

Eu nu cunosc limba aceasta, sau cel puţin nu sunt conştient că aş cunoaşte-o. Şi, totuşi, ea a rămas undeva în mine, în ADN-ul meu evreiesc. Am amintit despre Ţipor, numele – şi nu este singurul – care a ieşit în mod miraculos din limba de mult uitată.

Cei plecaţi în Israel primesc de la început posibilitatea să înveţe limba oficială la ulpan³. Totuşi, mulţi preferă un loc unde să se poată înţeleagă de la început cu cei din jur şi, nu în ultimul rând, cu oficialităţile de acolo. Este unul dintre motivele pentru care nu numai o parte din infima minoritate a scriitorilor ezită să plece în Israel. Al doilea motiv pentru această ezitare este selecţia foarte dură pentru carierele de elită: de pildă, numeroşi instrumentişti apreciaţi în ţările de unde au plecat nu-şi găsesc locul într-o orchestră din noua veche patrie. În cele mai multe domenii, fotoliile de orchestră sunt deja ocupate de profesionişti valoroşi. Dar motivul cel mai des invocat îl reprezintă teama de veşnicele conflicte din Orientul Mijlociu. Un argument pentru care cei ce-l invocă sunt taxaţi drept lipsiţi de spirit naţional: pentru ca să trăieşti tu în pace, trebuie să participi şi tu la lupta pentru apărarea păcii, la lupta pentru suveranitatea ţării. La care răspunsul vine aproape întotdeauna acelaşi: „Eu sunt gata să intru şi în foc, dar am copiii pe care nu vreau să-i expun!”.

Aşa că statul suveran Israel naşte şi o altă problemă pentru omul problemă: galut (împrăştierea în lume) sau sionism? Să trăieşti printre coreligionari sau să trăieşti printre ceilalţi? Să trăieşti printre ceilalţi sau să trăieşti alături de ceilalţi, adică să te acomodezi sau chiar să te asimilezi? Omul problemă apucă pe una dinte aceste căi, având trei posibilităţi: să rămână în grupul de adopţie dat, să plece în Israel sau să-şi schimbe reşedinţa cu un alt loc de pe pământ. Omul problemă n-a avut întotdeauna şansa de a alege. Acum – mulţumită lui Dumnezeu! – o poate face, însă oricare dintre aceste alternative este dificilă, dovadă că decizia vine abia după ce se formează o masă critică de suferinţe. Dar simplul fapt că toate aceste alternative (mai) sunt posibile reprezintă o şansă uriaşă.

11. O fiinţă dragă fără nici un fel de preconcepţii – nu un antisemit! – m-a întrebat dacă nu cred că şi evreii înşişi sunt de vină pentru câte pătimesc. I-am spus că trebuie să fii evreu pentru a înţelege ce simte un evreu. Sau să convieţuieşti ani mulţi alături de un evreu, să suferi alături de el, să te bucuri alături de el. Dar ea a repetat întrebarea: „Chiar crezi că evreii n-au nici o vină pentru câte au pătimit? Păi, evreii au fost cămătari, au fost arendaşi, i-au exploatat pe românii săraci, făcându-i şi mai săraci…” Vorbele au ieşit fără pic de ură, ci ca o urmare a celor învăţate de la generaţiile anterioare. Care, la rândul lor, nici n-au trebuit să le gândească ei, ci le-au aflat de la antecesorii lor. Măcar nu mi-a amintit şi că evreii l-au ucis pe Isus. Omul problemă n-are timp să explice ce şi cum, mai ales că reproşurile milenare au concrescut în pielea celor cărora ar trebui să le vorbească. Nici eu nu voi încerca să schimb vechile mituri pe care doar timpurile le-ar putea schimba, deşi, până acum n-au prea făcut-o. Numeroasele sesiuni ştiinţifice, declaraţii oficiale, materiale publicitare ajung prea rar la cei ce sunt încredinţaţi de milenii – nu doar după crucificarea lui Isus⁴ – că evreii conţin în ei suma forţelor diavoleşti, iar propaganda antisemită vine mult mai puternic în spiritul celor cu care lumea a fost obişnuită, decât argumentele care vor s-o combată. Cărţi, asemenea Protocoalelor înţelepţilor Sionului, au fost receptate drept confirmări ale mult trâmbiţatului misterios complot universal, unde totul este posibil şi, în primul rând, au „confirmat ştiinţific” convingerile pregătite de vechile preconcepţii încetăţenite. În vremurile precreştine, în timpul diferitelor robii în care i-a fost dat să trăiască (sub egipteni, sub babilonieni etc.) evreul era un sclav ca oricare altul, adică nu era socotit om la fel cum nu erau socotiţi oameni nici ceilalţi robi. Dar „diabolizarea evreului a început cu primele texte creştine şi mai ales cu antiiudaica Evanghelie după Ioan, în care Isus îi consideră <fii ai lui Satan> pe iudeii care nu cred în el: <Voi aveţi pe Diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru> (Ioan 8, 44). Mai mult decât atât, fiind <adversarul lui Isus>, evreul a fost considerat o întruchipare a lui Antihrist şi un urmaş al lui Iuda, care l-a vândut pe Isus. <Ovreii sau jidanii> sună o credinţă populară românească – sunt <iudei, adică feciori [= urmaşi] de-ai lui Iuda vânzătorul>” (Tudor Pamfilie, Sărbătorile de toamnă, Bucureşti, 1914⁵).

În cadrul numeroaselor căsătorii mixte, după o fericită convieţuire de durată, asemenea întrebări – chiar dacă nici iniţial nu au venit sub formă de reproş – dispar de la sine, fără alte explicaţii, fără a repeta că:

– evreii au fost cămătari, aşa cum respectabilele bănci moderne din cămătărie au prosperat, din nişte împrumuturi cu o uriaşă dobândă reglementată şi apărată prin legi, astfel încât dobânzile pentru împrumuturile populaţiei sunt de zeci de ori mai mari decât dobânzile pentru cei ce-şi depun banii; da, au fost şi evrei cămătari şi, periodic, după ce debitorii au ajuns la datorii mari, soluţia găsită a fost uciderea „hainilor zarafi”. Să mai adaugi că nu numai evreii au fost cămătari? Că după jaful cu totul nesimţit al băncilor, o mulţime de oameni rămân şi azi pe străzi, un jaf nesimţit mult mai mare decât al celor mai odioşi cămătari – aceia sunt condamnaţi pentru cămătărie, pe când jaful băncilor este ocrotit de lege?

– că evreii au fost arendaşi fiindcă stăpânii pământurilor nu se demiteau să-şi gospodărească personal lucrările câmpului, iar evreii n-aveau dreptul să deţină pământ?

– că evreii au practicat meserii liberale fiindcă acestea putea fi exercitate indiferent unde, evreul nefiind niciodată sigur că nu va fi izgonit iar şi iar de acolo unde a prins cheag?

– iar procesul lui Isus… De la amvon, însă şi prin viu grai, pe hârtie, pe internet, evreii sunt judecaţi pentru patimile lui Isus, care a fost evreu şi el. Nici un proces în istorie n-a suscitat atâtea discuţii, atâtea consecinţe. Nu sunt învinuiţi acei evrei care au participat la proces în jurul marilor preoţi Ana şi Caiafa, ci TOŢI EVREII, şi cei ce au fost de faţă, şi cei ce s-au născut mult mai târziu. Sanhedrinul putea da o sentinţă, însă ea nu putea fi pusă în fapt decât cu aprobarea procuratorului roman. Care, desigur, n-a fost evreu. Haim Cohn, fost procuror şef, ministru al justiţiei, preşedinte al Tribunalului Suprem al Statului Israel şi profesor de drept, a reluat procesul după 2000 mii de ani. Cartea sa, Arestarea, procesul şi moartea lui Isus, născută la solicitarea unor înalţi ierarhi creştini din Occident, reia cu argumente juridice cele petrecute. În ziarul Ziua din 28 martie 2005, Teşu Solomovici povesteşte că l-a întrebat pe Haim Cohn dacă „nu trebuie oare considerat drept apologetică străduinţa sa, şi a evreilor în genere, de a dovedi că Isus a fost judecat şi omorât de romani.” Profesorul a răspuns: „Mi s-a reproşat că încerc să-i apăr pe evrei. Afirm cu tărie că intenţiile apologetice îmi sunt complet străine. N-aş găsi nimic reprobabil dacă Sanhedrinul l-ar fi condamnat la moarte pe Iisus sau chiar dacă l-ar fi condamnat din eroare. Orice justiţie, chiar cea mai bună, poate greşi. Adevărul este însă că Sanhedrinul nu l-a condamnat pe Iisus la moarte, n-a comis nici o eroare juridică, ci a întreprins totul pentru a-l apăra pe Iisus. Totuşi, urmaşii evreilor de atunci au fost prigoniţi de-a lungul veacurilor pentru o pretinsă eroare judiciara a Sanhedrinului.”

Teşu Solomovici: „L-am întrebat dacă crede că o carte ca cea pe care a scris-o poate pune capăt unor idei preconcepute ce dăinuie de două milenii.” „O singură carte nu este în stare de aşa ceva, dar poate crea o opinie publică, iar aceasta, la rândul ei, poate să ducă la schimbarea lucrurilor”. Articolul lui Solomovici se termină cu „Ultimul capitol al cărţii tratează problema credinţei şi a dogmei. Credinţa nu se discută cu mijloacele logicei. ⁶”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.