Problema (29)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

Moştenirea antisemitismului românesc. Antisemitismul românesc a explodat în perioada interbelică odată cu fondarea Mişcării Legionare de către Corneliu Zelea Codreanu. Practic politica antisemită a prins de minune în rândul populaţiei româneşti, la alegerile din 20 decembrie 1937, Mişcarea Legionară obţinând peste 15% din voturi şi locuri în Parlament. Mai mult decât atât în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, România devine Stat naţional legionar, urmat de prigoane ale populaţiei evreieşti şi pogromuri la Dorohoi, Iaşi şi în Republica Moldova”.¹

(Într-o emisiune la Digi24 Tv Iaşi, „Vocile Iaşului”, 29 ianuarie 2018 istoricul Adrian Cioflâncă a arătat că Holocaustul a avut loc în mult mai multe locuri din România decât s-a ştiut până nu de mult, regimul naţional-comunist siluind istoria şi în acest domeniu, ca şi în celelalte, iar urmaşii cenzorilor trecutului de dinainte de 1990 le continuă demersul. Totuşi, după 2004, adevărul începe să iasă, încetul cu încetul, la lumină. Poate că nu în întregime…) 

Deci, unde, pe ce teren a rămas şi unde s-a situat Josef Hechter?  

Josef Hechter a rămas. Omul Hechter Sebastian a iscat mai multe comentarii decât opera literară, datorită celor două cărţi Jurnal 1935 – 1944 şi De două mii de ani. Mihail Sebastian a devenit un caz: evreul om problemă rătăcit printre reprezentanţii de frunte ai „omului nou”. Mai ales după prefaţa lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian a devenit chiar şi personaj literar, ca în romanul Eugenia de Lionel Duroy, Paris 2018. Oricum, omul Hechter-Sebastian a ajuns să fie mult mai interesant decât opera sa literară.

Sebastian ar fi putut rămâne la Paris, alături de fratele său, dar a revenit şi a cultivat elita intrată tot mai adânc în trendul antisemiţilor.

După „perioada franceză”, Mihail Sebastian s-a întors şi a rămas în România.

Nae Ionescu, în celebra prefaţă la De două mii de ani, sintetizează locul destinat evreului de către neevreu. (În vreme ce antisemitul obişnuit nu-şi bate capul cu teorii şi mai degrabă fuge de argumente, pentru el evreul trebuie doar stârpit fiindcă evreul e evreu şi nimic mai mult şi pentru că de pe urma stârpirii evreului te mântuieşti de păcate, dar îţi rămân şi bunurile materiale jefuite. În general, când cunoşti personal pe cineva, când ai amintiri comune, când te-ai întâlnit „normal” cu el, contactul direct poate învinge prejudecăţile, născând „excepţii punctuale”, în vreme ce ideile preconcepute sunt generale şi îndreptate în direcţia întregii comunităţi. Or comunitatea este ceva abstract, oamenii care o compun n-au trăsături umane, ci doar imaginea caricaturilor răspândite peste tot. De aceea, militarii în termen erau trimişi la cel puţin câteva unităţi administrative distanţă faţă de domiciliile lor pentru ca, în cazul că erau angrenaţi în misiuni de reprimare, să nu fi cunoscut pe cei pe care trebuiau să-i anihileze. Naziştii au ştiut foarte bine acest lucru şi şi-au învăţat simpatizanţii să nu vină cu fraze de genul: „La noi pe stradă este un croitor, care, deşi evreu, e un om de treabă”. „Nu există evreu de treabă!” li se inocula în mod răspicat.

Totuşi, nici cunoaşterea personală nu funcţionează întotdeauna ca frână împotriva prejudecăţilor dezlănţuite în ură sălbatică, asemenea nenumăratelor cazuri când vechii vecini au uitat de buna convieţuire şi, dezlănţuiţi, i-au ucis pe cei cu care până nu demult stăteau în tihnă la taclale pe laviţa din faţa casei. Ca în masacrul de la Jedwabne. Dar asemenea excese nu se întâmplă doar prin contagiune, ci pot apărea – şi au apărut destule – şi în ieşiri personale. Am văzut prea multe relatări ale scenelor de cumplită amintire ale unor supravieţuitori, dar nu pot să uit o emisiune de la Televiziunea Română, când o evreică din Cluj – îmi cer scuze că nu i-am reţinut numele – a povestit, printre altele, o întâmplare din deportarea în Transnistria: tatăl ei fusese medic şi locuiseră ani buni pe aceeaşi stradă cu un colonel român, cu care au avut relaţii de bună vecinătate. În lagărul unde au fost duşi, câteva mii de oameni n-au avut acces decât la o singură fântână, în vreme ce mai exista şi o alta, care însă era închisă. S-a nimerit ca fostul vecin, colonelul, să vină în inspecţie, iar medicul să-l întâmpine cu mari speranţe. Dar deja din salut a devenit limpede că relaţiile dintre ei s-au schimbat radical. La „Am onoarea, domnule colonel!”, acesta a răspuns că aşa ceva nu este posibil întrucât „jidanii n-au onoare”. Medicul a insistat, rugând să fie deschisă şi cea de a doua fântână, existând pericolul iminent al unei epidemii printre deţinuţi. La care ofiţerul a chemat doi soldaţi şi le-a ordonat să urineze şi în singura fântână disponibilă. La revenirea la Cluj, fiind încă elevă, cea care a povestit toate astea a nimerit ca în clasă să fie pusă cu fiica domnului colonel în aceeaşi bancă. Singura pretenţie reparatorie a fost ca măcar să nu fie obligată să stea alături de acea colegă.)

Revenind, după lunga paranteză, la Mihail Sebastian şi la celebra prefaţă, la locul unde îl situează Nae Ionescu pe evreu: „Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel: pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Cristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, l-a văzut şi nu l-a crezut. Şi asta încă n-ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi. Iuda suferă pentru că e Iuda.” Nae Ionescu teoretizează antisemitismul, doar că acesta, antisemitismul, se manifestă mult mai puţin în virtutea unor concepte oricât de „intelectuale”. De aceea, crimele în masă sunt adesea numite „exemple greu de explicat” privind mobilul omului simplu devenit brusc bestie, cum ar fi gesturile de un sadism gratuit atât de obişnuite în lagărele de exterminare naziste ori în gulag. „Acte <nejustificate> de brutalitate ale unor poliţişti apar mereu la lumină chiar şi în ţările cu o democraţie reală. Excesul de zel al unor torţionari n-a fost neapărat pentru avansarea în ierarhie. (…) În Jedwabne, un orăşel din nordul Varşoviei, evreii – chiar dacă în proporţie de şaizeci la sută din populaţie – erau săraci şi au convieţuit, timp de multe generaţii, în bune condiţii cu vecinii polonezi. Într-o zi, după ocuparea orăşelului de către nazişti, oameni care până atunci au trăit în pace, respectând regulile unui trai comun, chiar dacă fiecare îşi cultiva propriile cutume, au dezlănţuit pogromul în care au fost ucişi în mod bestial cei ce până nu de mult erau salutaţi pe stradă şi cu care se stătea de vorbă pe băncuţa de lângă gard. 2.28² nu ţine de dezvoltarea social istorică şi nici de cultură. (E prea lungă lista unor patroni celebri ai unor cumplite măceluri, personaje mari iubitoare de muzică şi de pictură. Comandantul lagărului de la Auschwitz se spune că obişnuia să cânte la pian sonate de Beethoven, în timp ce din coşurile crematoriilor ieşea fum.) 2.28. este o moştenire atavică, însă ea face parte din comportamentul secret al individului om şi se dezvoltă paralel cu acesta. 2.28. constituie un subiect generos pentru psihanaliză³.” Propaganda antisemită – la fel ca şi invitarea la ură împotriva unei alte naţiuni – nu este decât un îndemn pentru scoaterea la suprafaţă şi direcţionarea într-un sens anume a sadismului din om, iar teoretizarea antisemitismului nu este decât o justificare a posteriori a unor acte „lipsite de argumente raţionale”. Repet: antisemitul practicant nu-şi bate capul cu teorii şi fuge de argumente, pentru el evreul e evreu şi nimic mai mult: evreul trebuie stârpit. Ca orice autor al unui act brutal, antisemitul practicant nu stă la dispute verbale, acelea i-ar putea potoli energie ucigătoare ori măcar ar putea amâna actul a cărui declanşare îi produce o profundă satisfacţie ancestrală a unui „exemplu greu de explicat”…

„Expulzarea evreilor din România era un instrument de aplicare a politicii antonesciene de <purificare etnică şi politică>. Mihai Antonescu s-a pronunţat clar în acest sens cu prilejul unei şedinţe a cabinetului pe care a prezidat-o la 17 iunie, cu doar câteva zile înaintea atacului germano-român împotriva Uniunii Sovietice: <Noi trebuie să folosim acest ceas ca să facem purificarea populaţiei. De aceea, Basarabia şi Bucovina vor aminti politica lui Titus în ce priveşte anumite populaţiuni de origine etnică – şi vă asigur că nu numai evreii, dar în ce priveşte toate naţionalităţile – vom ajunge să practicăm o politică de totală şi violentă înlăturare a elementelor străine>”⁴.

Pe pregătirea unui asemenea tărâm a rămas Josef Hechter; cel ce, deşi şi-a spus Mihail Sebastian, a rămas tot Josef Hechter în mijlocul celor pe care-i cultiva. El n-a bănuit, aşa cum n-a bănuit nicio minte sănătoasă cele ce au urmat.

Iată doar unii dintre oamenii pe care i-a frecventat şi iubit Hechter – Sebastin. Da, iubit!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.