Problema (32)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

17. După această lungă paranteză, reiau cele două întrebări de mai sus:

1. „Feciorii lui Nae” au defilat pe calea arătată de profesor sau ar fi urmat acelaşi drum şi independent de „covârşitoarea, socratica influenţă asupra tineretului studios, influenţă care a fost, iniţial, benefică”?

Şi 2.: A fost într-adevăr Nae Ionescu, „periculosul regizor al vieţii politice pentru străini şi adversari”, după cum afirmă Sebastian?

Dacă la prima întrebare pot accepta că Nae Ionescu a fost un lider care, prin carisma, inteligenţa şi retorica sa, a putut coagula conduita tinerilor intelectuali ai anilor `30, la a doua întrebare, cred că răspunsul lui Sebastian este cel puţin exagerat. România şi românii au urmat întotdeauna o direcţie a timpului impusă de imperiile din jur, în vremea lui Mihail Sebastian o direcţie dictată de explozia profundelor dezamăgiri ale celor înfrânţi în primul război mondial, la care s-au adăugat şi suferinţele provocate de marea criză economică. Evoluţia mişcărilor de extremă dreapta s-a accentuat nu numai în România, ci peste tot unde acele dezamăgiri au devenit punctul de plecare al ordinii de stat. Sub incidenţa unor legi – oricât de strâmbe – totul devine nu numai posibil, ci şi permis. „Antisemitismul intelectual” a fost doar ceea ce a atras tineretul studios şi vechii exponenţi ai dreptei care, însă, n-au mai fost acceptaţi printre decizionali, printre elementele active. În rest, situaţia a permis mulţimilor să-şi dezlănţuie animalitatea din ele, momente când orice teoretizare apare de prisos. Este, însă, adevărat, că în asemenea timpuri, teoreticienii se împart, la rândul lor, în „teoreticieni pragmatici”, cei ce instituie substratul legislativ şi profită în modul cel mai concret de el, pe de o parte şi „teoreticienii puri”, cei ce definesc şi formulează filosofia de extremă (atât de dreapta, cât şi de stânga); pe de altă parte. „Teoreticienii puri” nu ucid cu mâinile lor, nu schingiuiesc cu mâinile lor, rămân la nivelul vorbelor. Ei beneficiază de „ramura activă”, cea care se ocupă de loviturile concrete. Aşa în Germania nazistă, aşa în Rusia Sovietică. Aşa în România.

Încă o dată: teoretizarea antisemitismului a justificat antisemitismul, crimele şi ororile săvârşite în numele lui, dar n-a fost nemijlocit la originea acestor crime şi orori. În Noul Testament, în Testamentul Creştin, în Epistola lui Pavel către Romani (9, 1-5) scrie: „Spun adevărul lui Hristos, nu mint: cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape că doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci! Amin!”. Mişcările de extremă dreaptă, cele mai multe dintre ele, declară că acţionează în numele creştinismului, dar ar ajunge citatul de mai sus dintr-unul dintre textele cele mai profund creştine ale Legii Iubirii pentru ca ura împotriva evreilor să nu se justifice. La fel cum argumentele biblice ale amintitului scriitor catolic Jacques Maritain, ar trebui să facă antisemitismul de neconceput pentru creştini. Însă câţi dintre „justiţiarii răzbunători ai uciderii lui Isus” au citit aceste rânduri şi multe altele din Noul Testament? Şi dintre cei ce le-au citit câţi le-au şi priceput? Câţi au urmat Legea Iubirii? Acele crime şi orori ar trebui înţelese şi drept crime şi orori împotriva propriei credinţe, iar justificarea lor drept erezie. Şi, totuşi, chiar majoritatea teologilor creştini au încurajat ura antisemită. Şi nu puţini o mai încurajează şi astăzi.

Mersul evenimentelor nici măcar nu este nou: trupele cucereau cetăţile, apoi, în urma lor, veneau conducătorii şi preluau valorile jefuite, sanchiloţii pătrundeau în castele, smulgeau perdelele şi spărgeau cristalele, în curând erau eliminaţi şi tot conducătorii preluau posesia celor cucerite. În asemenea conjuncturi, evreii nu sunt nici pe departe singurele victime: nemţii au omorât francezi, francezii au omorât nemţi, turcii au omorât austrieci, austriecii au omorât turci, italienii au omorât abisinieni, ruşii au omorât nemţi, nemţii au omorât pe câţi le-au căzut în cătările puştilor. Şi peste tot, evreii combatanţi (unde li se permitea să îmbrace o uniformă¹) şi evreii civili au fost printre victimele favorite. Întotdeauna şi peste tot.

18. Şi, în sfârşit, unde am rămas eu, unde a rămas Gheorghe Schwartz, cel ce declară că n-are voie să se plângă fiindcă n-a trăit un război, n-a fost deportat, n-a trăit nici un pogrom (dintre cele chiar numite „pogrom”)? Scriu aceste rânduri într-o pace extrem de efemeră: ca de atâtea ori, amnarul care ar putea scăpăra scânteia se află la îndemână. Astăzi, Donald Trump îl avertizează pe Vladimir Putin că rachetele sale sunt aproape, iar Vladimir Putin îi răspunde lui Donald Trump să se aştepte la orice răspuns. Toate acestea pentru apărarea drepturilor omului într-o Sirie devastată. Eu chiar n-am voie să mă plâng, eu m-am născut în 1945 şi nu am trăit încă un război. Încă! Dar nu pot anticipa, pot doar spera, că amnarul aflat la îndemână nu va scăpăra flacăra declanşatoare a unui dezastru total. Când – şi dacă – aceste rânduri vor ajunge în faţa cititorilor, vom mai fi trecut şi de acest hop. Sau nu.

De unde îmi vine această nelinişte?

Eu cum de am rămas? Cum de n-am plecat? Şi, mai ales, cum de am rămas „Gheorghe Schwartz” ca scriitor român?

Partea aceasta îmi vine cel mai greu s-o pun pe hârtie fiindcă am oroare de autobiografii. Fără să fiu un evreu practicant, ca orice individ om, am şi eu dialogul meu cu Divinitatea şi cred că viaţa noastră a fost scrisă, aşa că nu mă încumet să-I fac concurenţă lui Dumnezeu. Şi, totuşi, aceste întrebări sunt şi pentru mine şi despre mine omul problemă.

Înainte de a încerca un discutabil răspuns, valabil măcar pentru clipa aceasta, măcar pentru mine, trebuie să fac o precizare (pe care, poate, ar fi trebuit s-o fac mai devreme în rândurile acestei cărţi): psihologii au delimitat numeroase tipuri de activitate nervoasă superioară, începând (?) cu cele patru temperamente stabilite de Hippocrate. Criteriile delimitărilor au fost diferite de la autor la autor. Eu aş mai propune o împărţire: individul om acţionează şi reacţionează şi în funcţie de modul cum se raportează la obiectele sale. Cunoaştem cu toţii persoane care strâng mereu, transformându-şi locuinţele în adevărate magazii, dacă nu chiar în mini-talciocuri, dar există şi persoane care îşi înstrăinează lucrurile imediat ce consideră că nu mai au nevoie de ele. Desigur, ca orice manifestare umană, doar duse la extrem asemenea comportamente sunt încadrabile în patologie, însă până la o anumită limită acceptabilă, ele ne caracterizează, într-un fel sau în celălalt, pe toţi. Observaţia aceasta este relevantă şi pentru tema noastră, ea fiind într-o oarecare măsură la originea deciziei de a pleca sau nu. Doar în situaţia când individul nu este obligat să folosească „ieşirea de incendiu” nu-şi mai pune problema; în rest, mai există o şansă să-şi salveze şi duce cu el măcar o parte dintre obiectele sale.

Eu fac parte dintre cei ce se ataşează de lucrurile mele, nu sunt invidios pe cineva care are anumite obiecte care mi-ar face plăcere să le am şi eu, dar de ceea ce posed îmi vine foarte greu să mă despart. (Acasă la mine, lucrurile vechi stricate sau depăşite erau făcute dispărute în absenţa mea…) Ar fi exagerat să pretind că am rămas pe loc doar pentru că îmi este greu să mă lipsesc de aceste obiecte – care, de bine de rău, sunt, majoritatea, atunci când le vine rândul, oricum eliminate. Bănuiesc, totuşi, că şi asta m-a făcut să ezit. (Am amintit că omul moare în trei etape – când expiră pentru ultima oară, apoi, când lucrurile sale dragi sunt înstrăinate în cele patru vânturi sau pur şi simplu aruncate la gunoi şi când nu mai există mărturii ale trecerii sale. O emigrare, mai ales atât de condiţionată cum a fost posibilă din România aşa-zis comunistă, limita drastic ce şi cât aveai voie să iei cu tine. În nici un caz miile de cărţi, multe adnotate, ceea ce în nici un caz nu era îngăduit. Undeva, în subconştient, simţeam că pentru mine plecarea ar fi coincis cu cea de a doua etapă a morţii şi ţin minte că am pierdut foarte multă vreme la vamă pentru a-mi ajuta prietenii plecaţi, trimiţându-le pachete de cărţi: era nevoie de formulare cu multe rubrici pentru fiecare titlu, totul în mai multe exemplare, orarul era şi el strict limitat, aşa încât cozile erau considerabile şi se mişcau extrem de încet. Bineînţeles că nu ataşamentul meu pentru cărţile şi pentru o parte dintre obiectele mele m-a făcut să rămân, dar în mod sigur şi acesta a fost un motiv. Iar faptul că – mulţumită lui Dumnezeu! – n-am fost obligat să folosesc scara de incendiu, că am putut opta a fost un alt motiv. Norman Manea spune că legătura cu limba natală l-a ţinut multă vreme pe loc. Da, şi acesta a fost un motiv, deşi la vârsta fragedă când am izbutit să-mi conving familia să nu plece, acest considerent încă n-a existat pentru copilul de şase – şapte ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.