PROCESUL O dramă evreiască (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

Practic, în liceul din Rennes nu se judecă nimic. Ca de obicei, evenimentele se petrec în subsol. O extraordinară agitație diplomatică se derulează între Paris și Roma, între Paris și Berlin, între Paris și Viena, între Paris și Petersburg, dar și între Berlin și Roma etc. Dar nici măcar această agitație, nebănuită de „martorii oculari” ai procesului, nu este în stare să influențeze în vreun fel judecătorii. Singurul amănunt cunoscut celor direct implicați este că, profitând de faptul că a fost audiat un cetățean străin (fostul ofițer austriac), Labory cere cu insistență și audierea lui von Schwartzkoppen (acum colonel la Berlin) și a lui Panizzardi (acum general în Italia), cerere neaprobată de Paleologue, reprezentantul la proces al Ministerului de Externe francez. (De remarcat este că nici n-ar fi fost nevoie de acele mărturii, decât cel mult pentru efectul lor scenic: cei doi foști atașați militari n-ar fi putut decât, în cel mai bun caz, să dovedească un lucru recunoscut de acum de toate părțile, că scrisoarea lui Panizzardi către von Schwartzkoppen a fost tendențios descifrată și astfel folosită în „dosarul secret” al primului proces.)

Pentru domnul Löbl devine tot mai clar că dacă în proces ar apare personal și noul țar al Rusiei și împăratul german în came și oase, în afara amănuntului senzațional, lucrurile nu s-ar clinti nici o clipă din făgașul pe care nimic nu pare să-l poată modifica. Va fi din nou condamnat Dreyfus sau vor posibil într-un război – aceasta e convingerea tot mai fermă a domnul Löbl un război ce nu se va sfârși nici la Rennes și nici măcar în veacul ce va urma. Domnul Löbl, altădată atât de atent la amănuntele cele mai neînsemnate, nu s-ar mai mira nici dacă în sala festivă a liceului din Rennes Dreyfus ar fi acuzat de atentatul asupra președintelui american Lincoln sau împotriva dictatorului roman Iulius Caesar. Totul, dar absolut totul, a devenit posibil. Jos, în străfundurile pământului sau Sus, în țările cerului, molecule necunoscute se așază și se depărtează într-un caleidoscop de neînțeles pentru logica umană. Conform acestui joc, conform „procesului nesfârșit”, amintit mai nou de domnul Löbl, tribunalul din Rennes îl condamnă din nou pe Dreyfus. Sentința e la fel de obscură ca tot scenariul: Dreyfus este condamnat la zece ani de închisoare pentru culpa de înaltă trădare, primind, însă, circumstanțe atenuante. Circumstanțe atenuante pentru înaltă trădare? Din cei șapte judecători, cinci îl găsesc vinovat, doi, printre care și președintele, nevinovat. Sentința este atât de neclară și atât de lipsită de orice precedent, încât nimeni n-ar putea spune nici măcar dacă acei aproape cinci ani de deportare pe Insula Diavolului vor fi scăzuți din cei zece ani ai noii condamnări, dacă după o degradare publică va mai urma și o a doua, dacă… Și ce face, între timp, „Sindicatul”? se întreabă domnul Löbl, pentru care celebra organizație continuă să rămână asemenea mâinii drepte a lui Dumnezeu: imaterială, incoloră, inodoră, putându-te îndoi de ea (pe riscul tău), putând să crezi în ea (spre liniștea ta).

Scenariul Afacerii Dreyfus este deja mult prea lung. Dar, e limpede pentru toată lumea, episodul Rennes nu poate constitui un final. Un recurs n-ar mai interesa pe nimeni: ar urma un nou tribunal militar, aceleași acuze, aceleași argumente stupide, aceleași dezbateri fade, obositoare și fără rost. Tot ce s-a putut inventa s-a inventat, nimeni nu mai e dispus să mai aducă și ceva nou, regulile rigide ale jocului obligă protagoniștii la o disciplină absurdă, contrazisă de orice evidență. încă în aceeași noapte, Dreyfus semnează o cerere de recurs, însă nici el nu mai este apt pentru o nouă reprezentație. Demange și Mathieu încep să facă naveta între Rennes și Paris. Președintele Joubet e dispus să iscălească un act de grațiere, ceea ce ar mulțumi pe toată lumea: armata și biserica fiindcă evreul a fost condamnat, osânditul întrucât e pus în libertate. Dar, în același timp, în felul acesta nimeni nu e cu adevărat mulțumit: naționaliștii fiindcă le scapă prada , iar dreyfusarzii deoarece, susțin ei, nu poate fi grațiat decât cineva care își recunoaște vina, ceea ce ar face din erou un înfrânt și din victimă un culpabil. Clemenceau sintetizează dilema dreyfusarzilor astfel: „cu inima sunt cu totul alături de Alfred Dreyfus, cel ce a suferit atât de mult, fiind cu desăvârșire inocent, dar cu rațiunea sunt categoric împotriva cererii de grațiere”. Pentru Clemenceau, ca și pentru mulți alții – cei ce au riscat și suferit, la rândul lor, din pricină că sau angajat să dovedească nevinovăția unui om – cererea de grațiere nu e decât o anulare a întregii lor lupte. Ei au devenit o armată ce și-a pierdut de la o clipă la alta stindardul și motivația.

Pentru familia Dreyfus încă n-a sosit timpul spre a-și pune astfel problema: condamnatul are la dispoziție doar douăzeci și patru de ore spre a face recurs, iar cererea de grațiere n-are nici o șansă, dacă acea solicitare de a obține încă o revizuire a procesului nu este retrasă. Și ce se va întâmpla dacă președintele Loubet își va schimba în ultima clipă decizia și nu va semna grațierea? Atunci s-ar pierde și dreptul de recurs.

Domnul Löbl îl cunoaște din stabilimentul doamnei René pe un funcționar „foarte important” de la ministerul comerțului. în cabinetul Waldeck-Rousseau există un ministru al comerțului care este socialist. Acest domn, Alexandre Millerand, devine puntea prin care funcționarul „foarte important” îl ajută pe domnul Löbl și pe Mathieu Dreyfus să mai facă un pas. Președintele republicii va semna grațierea, însă va fi nevoie să i se ofere un foarte serios pentru a o face. Argumentul foarte serios este obținut de la o somitate medicală, convinsă să vină cu Mathieu Dreyfus și cu Oscar Löbl la Rennes, să-l consulte pe condamnat și să-l declare inapt pentru un nou proces.

Alfred Dreyfus se află la un pas de eliberare, însă acum partizanii săi îl consideră un trădător: el, victima, din pricina căruia – dar fără știrea lui – au căzut atâtea guverne, s-au realizat atâtea înțelegeri diplomatice, s-au sinucis oameni și au fost osândiți oameni, această victimă nu mai vrea – sau nu mai este în stare – să mai joace o scenă a degradării și o nouă epopee de deținut. Așa că Jaures concepe o scrisoare-apel prin care Alfred Dreyfus își ia libertatea de a lupta până la capăt pentru dovedirea nevinovăției sale. Totuși, scrisoarea aceasta nu este decât o figură de stil, desigur, necesară piesei. Doar că piesa nu mai e luată de nimeni în serios. Subiectul a fost stors până la capăt. Dreyfus nu prea mai e interesant pentru public.

La 19 septembrie 1899, grațiat (dar încă neabsolvit de vină), Alfred Dreyfus revine la familia sa și fuge cât mai departe de indiscreția lumii însă popularitatea i se dizolvă și de la sine.

În celelalte evenimente ce se succed într-o agitație necontenită, în agitația atât de greu de înțeles de mintea unui muritor, cu toate acestea, unii, asemenea domnului Löbl, încearcă – zadarnic — să cerceteze resortul mersului lucrurilor.

„Și, totuși, Sindicatul l-a salvat pe Dreyfus, îi spune el mamei sale la prânz. Acum Alfred Dreyfus se află în postura lui Gustave.”

„Gustave?! Gustave ne-a părăsit…”

„Da”, spune domnul Löbl, însă preferă să nu adauge cu voce tare: «Sindicatul» îl va salva pe A.D. și de acuze, însă pentru Gustave, «Sindicatul» rămâne orb și surd. Domnul Löbl ar vrea să poată să creadă în «Sindicat», însă n-o mai face de mult: un… un ceva ce l-a respins mereu, cu toate sforțările sale de apropiere nu-i produce decât frustrări. Preferă să nu se mai gândească. „Da”, mai repetă domnul Löbl.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.