PROCESUL O dramă evreiască (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

 

7.

(19 noiembrie 1894)

 

Comentând, în timpul prânzului, senzația zilei, domnul Löbl este contrazis aproape cu satisfacție de fratele său: „într-o țară în care poate ființa de ani de zile o «Ligă Națională Antisemită», un evreu nu trebuie să slujească în armată. Asta-i treaba lor!”

„Mai mult sau mai puțin oficial, în toate țările există ligi antisemite, mormăie fratele mai mare. Nu putem să ne mutăm pe lună!”

„Da, dar nu în toate țările există un Francis Laur apt de a convinge 32 deputați să voteze în parlament expulzarea evreilor.” „Asta a fost acum trei ani… mormăie din nou Oscar. Eu iubesc Franța!”

La Cherche Midi, căpitanul Dreyfus este încarcerat într-o celulă pentru ofițeri. Locul e rezonabil, însă arestatul, fără să-și dea seama, este profund deprimat de o pată de pe tavan, de piciorul rupt al patului, de mizeria prânzurilor.

În timp ce un maior continuă un interogatoriu, el îl întrerupe și-l întreabă:

„Nu-i așa, domnule maior, că am avut noroc că n-am avut habar că voi fi arestat? Dacă aș fi știut ce voi păți, aș fi înnebunit cu două săptămâni înainte. Poate că n-aș fi reușit să mă port demn nici față de familie.”

„Credeți că veți scăpa?” încearcă să-l aducă la oile sale anchetatorul.

„Bineînțeles! Dumneavoastră nu credeți că voi scăpa?”

Discuția începe să i se pară maiorului puțin prea familiară, așa că răspunde tăios:

„Eu n-am de ce mă teme!”

„Atunci nici eu nu aveam de ce mă teme.”

„Și acum?”

„Acum nu pot decât să sper că generalul Mercier va fi pus la curent cu această înscenare.”

Când intrase anchetatorul, Dreyfus se încheiase în grabă la manta. Acum constată că, la repezeală, omisese un nasture și haina stă strâmb pe el. Roșind tot, își cere scuze și se încheie reglementar.

Maiorul Henry lucrează. El copiază o dată, de două ori, de sute de ori acte scrise de Dreyfus. Când obosește, îl ajută și soția. După ce i se pare că a ajuns la rezultate satisfăcătoare, introduce totul într-o mapă de piele.

„Acum, îi spune obosit nevestei, acum cred că-l pot semna mai bine pe jidanul ăla decât știe s-o facă el însuși. Adu-mi apă să mă spăl pe mâini! Mi-e scârbă să nu devin el!”

Panizzardi îi spune lui von Schwartzkoppen.

„Dreyfus ăsta a ajuns o celebritate. Până ieri n-a auzit nimeni de el.”

„Ziarele parcă au înnebunit!” aprobă celălalt.

„Stai că ăsta-i abia începutul: acum fiecare jurnalist vrea să fie primul care să  anunțe amănuntele. încă n-au început să se certe între ei..,”

„Adică?”

„Pe de o parte, după ce nu mai au noutăți, ziarele nu se mai vând decât dacă se contestă între ele. Pe de altă parte, dacă noi nu-l cunoaștem pe acest Dreyfus, dacă la nivel și mai înalt n-a auzit până ieri nimeni de el, o să apară ziare, mai ales pro evreiești gata să-i ia apărarea.”

„Asta mai lipsește… Ce ziare pro evreiești?” „Păi, ziarele evreiești sunt ziarele pro evreiești. Cel puțin, de obicei, așa e.”

„Azi m-a căutat din nou «prietena noastră». Și imaginează-ți, era din nou în uniformă și cu toate decorațiile pe piept. L-am întrebat… ăăă… am întrebat-o dacă nu i-e frică. Mai’ ales după vâlva stârnită de așa-numitul Dreyfus. Știi ce mi-a răspuns?”

„Ți-a cerut mai mulți bani.”

„Exact! Are dreptate. Deși se pare că nici el nu-l cunoaște pe Dreyfus, chit că se învârte atât în cercuri evreiești cât și în cele ale lui Edmond Drumond, la Libre Parole .”

„Ți-am spus că nu mi-e clar dacă acel Dreyfus există cu adevărat!”

„Bătrânul spune că da, dar și eu mă îndoiesc. ”

 

 

8.

(1 decembrie 1894)

 

Azi, în Bois de Boulogne, povestește domnul Löbl în timp ce i se răcește supa și el rupe o felie de pâine în bucăți mici, pe care le ordonează lângă farfurie, azi am pățit un lucru foarte ciudat. Am avut o întâlnire cu un domn foarte influent, al cărui nume n-are încă rost să-l divulg, în legătură cu apropiata reabilitare a lui Gustave. În timp ce mă întrețineam cu el, ni s-a mai alăturat un domn. Vrei să-mi aduci, se adresează el servitoarei, un șervețel? Și cât rămân singuri: Copii, acum nu trebuie să fiți atenți: celălalt domn era de la serviciile secrete. Foarte mare! Iar servitoarei, care tocmai revine: Mulțumesc, drăguță, nu te supăra!

Ei, continuă să povestească, ei și persoana aceea foarte importanta… ă… de la bancă… a rămas singură cu mine.” Maică-sa e pe drept nemulțumită că domnul Löbl își lasă iarăși supa să se sleiască. Dar acesta nu reacționează la semnele ei: „Am vorbit de una, de alta… S-a dovedit un bărbat într-adevăr simpatic, nici n-ai crede că lucrează la… la bancă. Pe urmă, ni s-au mai alăturat și alți doi domni. Unul era în civil, dar trebuie să fie cel puțin maior, iar celălalt… Mulțumesc, drăguță, poți să duci șervețelul înapoi!” Și când au rămas singuri: „Celălalt era locotenent colonel!”

„De unde știi? ”

„Purta uniformă.”

„Mănâncă odată supa aia! Nu-i păcat de ea?”

„Supa rece face tenul frumos!” Domnul Löbl este foarte mulțumit.

„Ei, și celălalt, ă… al doilea, știa amănunte. AMĂNUNTE! Știa amănunte și despre cazul tău, Gustave, însă m-a asigurat că la tine nu se pune nicio problemă. Lucrurile nu trebuie decât să se mai liniștească puțin. Păi, nu s-au liniștit încă destul,  l-am întrebat, fiind eu respectuos, dar foarte ferm. Necazul e cu Dreyfus ăsta. Dacă ești evreu și ofițer în armata franceză, atunci n-ai voie să faci prostii!” „De unde știi tu că e vinovat?”

„Domnii cu care – printr-o întâmplare fericită, cum rar se întâmplă — m-am plimbat azi pe Bois de Boulogne au vorbit față de mine de parcă aș fi fost unul de-al lor. Ei sunt de părere – și ei știu ce spun! — că Dreyfus ăsta nici măcar nu mai interesează pe nimeni. Acum problemele se pun mult mai sus!” „Dreyfus va fi apărat de maestrul Edgar Démangé, spune Gustave, același avocat care m-a scăpat pe mine de necazuri mai mari. Maestrul Démangé mi-a spus că acum nu e cazul să întreprindem ceva, atâta timp cât nu se liniștesc apele cu Dreyfus. Iar despre acesta, maestrul e convins că e nevinovat.”

„Démangé este un împăciuitorist. El te-a scăpat de necazuri, nu și de azvârlirea din armată!” Pe scrin se află un bust maiestuos din ghips, reprezentându-l pe Lessing, însă din pricină că, pe când fusese copil, lui Oscar i se explicase că acela ar fi fost „unchiul Charles”, lucrarea a rămas pentru totdeauna înfățișarea plastică a „unchiului Charles”. Câteodată acesta pare că participă la discuțiile de la mesele de prânz și domnul Löbl nu încetează să i se adreseze cu câte un clipit din ochi sau cu un alt semn numai de ei doi știut.

„Să-ți reîncălzească supa?” întreabă mama.

„Supa rece te face frumos!” Oscar începe să se enerveze: „Démangé nu înțelege nici acum că Dreyfus n-are nici un rol în procesul ăsta. El trebuie condamnat și gata! Domnii… ă… de la bancă… ă… cei cu care am vorbit eu astăzi… știu ce spun. Mai înainte va fi condamnat Dreyfus… întotdeauna există câte un Dreyfus din cauza căruia, pasămite, toți ceilalți trebuie să ne ținem gura!” Iar „unchiul Charles” îl aprobă pe Oscar din priviri.

„Trebuie condamnat chiar dacă e nevinovat?!’’

„Ce înseamnă vinovat și ce înseamnă nevinovat?”

„Oscar, nu te recunosc!” spune și mama.

„Când Dreyfus va fi fost condamnat, furia antisemiților se va sătura cu el, iar Gustave va putea fi reabilitat”?

„Ți-au spus asta domnii cu care te-ai plimbat azi?”

„Zău, Gustave, trebuie să începi să gândești și cu capul tău!

Cel puțin atât cât nu vei fi iarăși militar…” Și domnul Löbl începe să se dedice, în sfârșit, supei.

 

Alfred este fiul cel mai mic al lui Raphael Dreyfus. El mai are trei frați și trei surori. O parte au rămas la Mulhouse în Alsacia cedată, alții s-au stabilit în Franța. Printre aceștia, Mathieu este cel ce se va implica din tot sufletul în cauza mezinului.

Acum, Mathieu patronează o ședință de familie în casa fratelui său din strada Trocadero nr. 6. Rudele stau în jurul mesei din sufragerie. Aceasta este acoperită cu o cuvertură mov pe care se află mai multe bibelouri așezate pe câte un lucru de mână. Alături, copiii se joacă pe jos, făcând turnuri din cuburi. Când se termină o construcție, se termină și cuburile, așa că dărâmă totul și o iau de la început.

„Mâine se va termina totul, spune cineva, încercând s-o liniștească pe Lucie, soția arestatului.” „Dar să se termine odată! N-am crezut că voi aștepta vreodată cu nerăbdare o asemenea încercare pentru Alfred. Să se termine! Nici nu bănuiți câte scrisori de amenințare primesc.” Lucie împăturește la nesfârșit un macrameu de pe masă.

„Antisemiții ăștia,” mai spune cineva.

„Ce este antisemitismul? se întreabă Lucie. Nu e nici ca anti germanismul și nici ca anti englezismul. Ei ne urăsc fiindcă noi ne încăpățânăm să nu crăpăm de atâtea milenii.”

„Ițic, spune Mathieu, se întâlnește cu Ștrul și Ițic vrea să știe și el ce înseamnă antisemitismul. Ștrul îi răspunde că antisemitismul este ura pe care o manifestă goii față de poporul lui Isaac și Abraham. Ițic mai vrea să știe și de la ce mai pornește această ură. Asta vine de pe vremea lui Christos, care și el a fost evreu. Dar antisemitismul e mai vechi decât Christos, replică Ițic. Vezi, de asta nu putem să avem noi încredere nici măcar în Christos, vine replica Lui Ștrul.”

Nimeni nu râde. Lucie se supără. „Dumnezeule! Alfred întotdeauna se enerva dacă mototoleam astfel lucrurile de mână sau mănușile. Acum nu se mai enervează! De fapt, ce vor antisemiții ăștia? N-ar fi mai simplu pentru toată lumea să ne omoare pur și simplu?”

„Ce rost ar avea? Antisemiții ar rămâne antisemiți și dacă noi n-am mai fi. Doar că ei au nevoie de noi ca să se justifice.”

Pe copii, discuția asta nu-i interesează. Ei se joacă pe covor: așază cuburi unul peste altul. Cuburile se răstoarnă și ei o iau de la început.