Fraudele economice şi financiare din ultimii ani, actele de corupţie şi, în general, marea criminalitate care a început să fie adusă în faţa justiţiei au convins opinia publică din România despre rolul şi importanţa procurorului într-un stat de drept.
Ministerul Public – o denumire mai degrabă metaforică ce desemnează ansamblul tuturor parchetelor dintr-un stat – s-a dovedit a fi o placă turnantă a cărei bună funcţionare condiţionează rezultatele activităţii justiţiei.
Nu întâmplător procedura de numire a viitorului procuror general a cărei primă etapă se încheie peste câteva zile este urmărită cu atenţie de presă, de instituţiile publice şi chiar de cetăţenii obişnuiţi să nu piardă nimic din ceea ce este important în viaţa socială.
Poate că ar fi interesant să vedem, pe scurt, care este procedura de numire a procurorului general în alte state ale Uniunii Europene.
Există o diversitate de proceduri prin care viitorul procuror general este selectat, nominalizat şi numit în cele din urmă de şeful statului, de parlament sau de guvern. În principiu pentru ducerea la bun sfârşit a acestor proceduri conlucrează Guvernul, direct sau prin ministrul Justiţiei, Consiliile judiciare care reprezintă pe magistraţi şi şeful statului, care este reprezentat de rege sau preşedinte.
În 16 state ale Uniunii Europene, rolul preponderent în nominalizarea şi numirea procurorului general îl are Guvernul, direct sau prin intermediul ministrului Justiţiei, cu sau fără implicarea Consiliului judiciar.
Astfel, în Spania, procurorul general este propus şi desemnat de Guvern dintre practicienii dreptului cu o vechime de minimum 15 ani (procuror, judecător, avocat, consilier juridic, personal de specialitate juridică din sistemul public sau privat). După luarea unei opinii Consiliului General al Puterii Judiciare şi informarea Parlamentului (Congresul – Camera Inferioară a Cortesurilor), prim-inistrul nominalizează definitiv procurorul general, care este numit prin decret al regelui Spaniei.
Tot ministrul Justiţiei este cel care propune Consiliului de Miniştri al Republicii Franceze numirea procurorului general, cu avizul prealabil facultativ al Consiliului Superior al Magistraturii.
În Regatul Ţărilor de jos, ministrul Justiţiei invită la discuţii mai mulţi profesionişti ai dreptului, după care trimite propunerea Regelui, care îl numeşte prin decret regal pe procurorul general.
În Anglia, un rol crucial în numirea Procurorului şef al Coroanei (Crown Prosecutor Service) revine Attorney General, care este, în fapt şi în drept, un consilier juridic al Reginei şi al Guvernului. Acesta organizează o Comisie de examinare a candidaţilor, îi intervievează personal şi, în final, decide numirea în funcţie.
În şase state ale Uniunii Europene, un rol decisiv în numirea procurorului general îl are Autoritatea Legislativă (Parlamentul).
Astfel, în Republica Federală Germania, ministrul federal al Justiţiei face o propunere pentru care solicită aprobarea Bundesratului (Comisia Supremă a Parlamentului German), iar în cazul în care propunerea este aprobată, numirea procurorului general se face de către Preşedintele Federal. Nu se prevede o procedură de selecţie.
În Ungaria, procurorul general este ales de Parlament la propunerea Preşedintelui Ungariei pentru un mandat de 9 ani, fără o procedură prealabilă de selecţie, spre deosebire de Lituania, unde procurorul general este numit pentru un mandat de 5 ani de către Preşedintele Republicii cu aprobarea Parlamentului (Seimas).
O procedură interesantă se desfăşoară în Republica Slovenia, unde, după anunţarea vacantării funcţiei, ministrul Justiţiei primeşte candidaturile din partea celor interesaţi însoţite de CV şi o prezentare amănunţită a activităţii şi realizărilor profesionale.
Toate candidaturile, cu excepţia celor care nu îndeplinesc condiţiile formale, se transmit Consiliului Procurorilor Statului, care procedează la audierea candidaţilor.
Consiliul Procurorilor Statului este un organ independent format din 4 membri aleşi de procurori şi 4 membri aleşi de Adunarea Naţională (Parlamentul Sloveniei) la propunerea Preşedintelui Republicii dintre personalităţile cele mai importante din lumea juridică şi un membru numit de ministrul Justiţiei dintre procurorii şefi de district.
După studierea dosarelor şi audierea candidaţilor, Consiliul Procurorilor Statului transmite propunerea de numire Adunării Naţionale.
Într-un număr de 3 state, rolul decisiv în numirea procurorului general revine Consiliului Suprem al Magistraturii.
Astfel, în Italia, îndată ce se vacantează funcţia, Consiliul Superior al Magistraturii publică un anunţ care se difuzează pe intranetul magistraturii.
Orice magistrat interesat care are o vechime de cel puţin 20 de ani poate să-şi depună candidatura completând un formular electronic la care va ataşa un CV, o scurtă prezentare a activităţii anterioare, titluri academice, participări la seminarii şi alte activităţi, lucrări publicate.
În faţa Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară interviuri, dar nu sunt criterii prestabilite stabilite de lege. Consiliul Superior al Magistraturii face nominalizarea în raport de activitatea anterioară, experienţa managerială, titluri academice, vârsta şi alte criterii pe care le consideră relevante. Şedinţa de nominalizare este prezidată de Preşedintele Republicii.
În baza nominalizării efectuate de Consiliul Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii numeşte pe procurorul general prin decret prezidenţial.
În Republica Bulgaria, procedura de selecţie a candidaţilor este deschisă cu două luni înainte de vacantare, dar nu mai târziu de o lună înaintea vacantării.
Înscrierile sunt însoţite de un rezumat asupra activităţii profesionale a candidatului redactat după un model tipizat. Consiliul Suprem Judiciar adoptă prin rezoluţie candidatul câştigător prin votul secret a 2/3 din numărul de membri. Procurorul general este numit şi revocat de Preşedintele Republicii, la propunerea Consiliului Suprem de Justiţie, pentru un mandat de 7 ani ce nu poate fi reînnoit. Preşedintele Republicii poate refuza propunerea Consiliului Suprem de Justiţie o singură dată.
În Republica Polonă, până recent, procurorul general era numit în funcţie de Preşedintele Republicii dintre candidaţii prezentaţi de Consiliul Naţional Judiciar şi de Consiliul Naţional al Procurorilor. Fiecare din aceste Consilii normaliza un candidat dintre candidaţii examinaţi. Preşedintele alegea unul din cei doi candidaţi pe care îl numea în funcţia de procuror general. Începând din 4 martie 2016, ministrul Justiţiei este şi procuror general.
Într-o singură ţară, Cipru, procurorul general este numit direct de Preşedintele Republicii Cipru dintre persoanele care au practicat timp de cel puţin 12 ani o funcţie juridică şi îndeplineşte condiţiile morale şi deontologice, dar fără ca legea să prevadă vreo procedură de nominalizare, examen sau selecţie a persoanei ce urmează să îndeplinească funcţia de procuror general.
Aşadar, în statele în care legiferarea procedurii de alegere a fost făcută cu mult timp în urmă, procurorul general este nominalizat şi ulterior propus şefului statului de ministrul Justiţiei sau chiar de prim-ministru, fără o procedură de selecţie. De regulă, şeful statului validează propunerea fără a face obiecţiuni.
În statele care legiferarea procedurii s-a făcut mai recent au fost prevăzute proceduri de depunere a candidaturilor asupra cărora se pronunţă, de regulă Consiliile magistraţilor, dar, în unele state, ministrul Justiţiei este cel care selectează viitorul procuror general care este propus şefului statului. În alte state (Bulgaria, România), şeful statului poate respinge propunerea.
Multe state fac publică vacantarea funcţiei, oferind posibilitatea oricărui magistrat merituos să candideze.
În Uniunea Europeană, deşi parchetele se bucură de independenţă, lucrează, cu puţine excepţii, sub autoritatea formală a guvernelor, fără a se înregistra incidenţe.
Cu toate acestea, în cursul anului trecut, în Germania au fost mari discuţii încât, pentru prima dată în istoria ţării, ministrul Justiţiei l-a demis pe procurorul general, care nu era de acord cu decizia ministrului de a stopa urmărirea penală a doi jurnalişti.
Dezbateri aprinse au fost şi în Polonia când, după şapte ani, Guvernul a decis ca ministrul Justiţiei să exercite şi funcţia de procuror general.
Nu este prima încercare a Poloniei de a se obţine controlul asupra justiţiei. În urmă cu câţiva ani, Polonia a adoptat cea mai severă lege a răspunderii magistraţilor, luând astfel o poziţie distinctă faţă de toate celelalte state ale Uniunii Europene.
Aceste exemple au arătat, dacă mai era necesar, că parchetele trebuie să fie absolut independente.
În România, ministrul Justiţiei nu porneşte şi nici nu opreşte proceduri judiciare, autoritatea sa asupra Ministerului Public fiind una administrativă, cu excepţia dreptului de a propune numirea procurorului general, a adjuncţilor săi, a şefilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi a conducerii secţiilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Trebuie remarcat că, în ţara noastră, ministrul Justiţiei a luat asupra sa, conform dispoziţiilor legale în vigoare, sarcina de a propune noul procuror general, renunţând la ideea predecesoarei din 2012, de a înfiinţa o comisie de selecţie care nu era prevăzută de lege.
Poate stângăciile procedurii desfăşurate atunci au determinat unele reţineri ale procurorilor în a-şi depune candidatura pentru această funcţie în prezent.
Dar cred că, deşi rezultatele activităţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au fost foarte bune şi au satisfăcut setea de justiţie a opiniei publice româneşti şi europene, nu ar trebui să facem greşeala de a aştepta totul de la un singur om, oricât de onest, imparţial şi bine pregătit profesional ar fi. Instituţiile sunt cele care trebuie să funcţioneze în orice împrejurare, să-şi formeze oamenii de care are nevoie şi să propulseze societatea înainte.
Indiferent cine va fi noul procuror general, acesta va trebui să găsească resurse de diplomaţie şi înţelepciune pentru a aşeza la aceeaşi masă DNA, DIICOT şi Parchetul General, pentru a face o delimitare şi în acelaşi timp o reaşezare discretă a competenţelor pentru o mai eficientă combatere a marii criminalităţi.
Şi poate există înţelegere şi pentru o redefinire a rolului şi locului poliţiei judiciare care în prezent este departe de a contribui pe măsura posibilităţilor la stabilirea ordinii de drept.
Lupta cu criminalitatea, realizarea unui veritabil spaţiu european de securitate şi justiţie agreat de turişti şi căutat de investitori, nu se poate duce la bun sfârşit decât prin eforturile conjugate ale tuturor celor ce au competenţe în domeniu.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.