Protocolul mumificării

Traian Băsescu nici nu a părăsit bine un palat, Cotroceni, şi îl vrea pe celălalt, de fost preşedinte. Evident, care i se cuvine, după cum prevede legea. Pe vremuri, dacă ne amintim bine, Traian Băsescu nu a plecat dintr-o locuinţă de protocol, care i se oferise în calitate de ministru, decât foarte greu. E limpede, omul acesta nu mai înţelege sub nicio formă viaţa decât prin logica profitului maxim. Locuinţele de protocol au devenit un accesoriu mult prea la îndemâna unor largi categorii de funcţionari guvernamentali. În aproximativul noţional, ele reprezintă un capitol din formele patrimoniului comunist. Funcţionarul longeviv al statului român actual nu mai are nicio percepţie a reformei şi nici a ideii de reprezentare reală a acesteia. El crede că totul i se cuvine, că este un personaj excepţional, că îşi poate permite absolut orice abuz. Fără aceste manifestări ale parvenitismului el nu mai există. Din abuz în abuz, omul politic român şi-a constituit o autoritate de neegalat, extrem de eficientă!

Cât mai mult protocol, implicând un ritual amintind de epoca de piatră, face din funcţia publică un loc infracţional din orice punct de vedere al democraţiei. Consolidarea protocolului, incluzând şi coloanele oficiale tot mai prezente, cu mult peste cele ale Salvării şi Pompierilor, se face în distrugerea normalităţii climatului social. Omul politic român are o putere pe care psihiatria, dacă i s-ar solicita avizul în cazul unui simplu cetăţean, ar declara-o maladie destul de gravă, obligând la un tratament obligatoriu. Acest protocol, aflat în discuţie, generează întregi spaţii de manifestare aberaţiilor sub care se manifestă corupţia. Toţi funcţionarii, de la un nivel în sus, visează imunităţi, permisivităţi de tot felul, avantaje peste avantaje. Sunt singurele idealuri ale omului politic din România, realizabile în totalitate. Un inventar al patrimoniului public care intră sub raza protocolului de stat, şi care trebuie făcut, ar arăta imensa gaură dată bugetului public de statul însuşi. Societatea nu mai poate înţelege, din motive diverse, că favorurile sunt incriminate de aproape orice modalitate de coexistenţă. Dictatura comunistă a lăsat la dispoziţia profitorilor aceeaşi mentalitate prin care, în anii ’50, oamenii erau scoşi din case şi în locul lor intrau hoardele de politruci, rudele celor de acum. Atunci a început constituirea fondului locativ aflat la dispoziţie până astăzi.

Palatele aflate la dispoziţia oficialilor români sunt încă un teribil punct nevralgic al reformei. Adăugat cheltuielilor imense pentru deplasări, locaţii externe, vacanţe, nepotismului şi nevestismului etc., ne putem apropia de încă o latură a imposibilităţii schimbărilor. Funcţionarii statului au ajuns în situaţia de a-şi face singuri regulile, inclusiv schema de personal. Ambasade, ministere pot fi declarate fundaţii finanţate de stat. Contribuind din plin la distrugerea climatului public, arogându-şi o autoritate împrumutată din psihiologia lui N. Ceauşescu, protocolul de stat este folosit la consolidarea unei mafii cu toate verigile de funcţionare. Degradarea instituţională statală generează o decădere în mediul independent, unde lucrurile ar trebui să fie altfel. Oriunde ai căuta o breşă de normalitate în România, nu o poţi găsi. Când unii, când alţii, dintre actorii activi pe scena socială, se întrec în paralizarea celor care nu fac parte din structurile de management ale mortificării.

Aş spune că, tot mai accentuat, România se reinstalează într-o dictatură perpetuă, acesta fiind singurul rezultat al alegerilor şi al mişcărilor cu pretenţii politice. Lupta pentru putere este singura ofertă a ştiinţelor politice în România, de regăsit în majoritate intervenţiilor multor improvizaţi aparţinând cu angajament fostelor structuri comuniste. Instaurând o sălbăticie de junglă, prin impunerea unor figuri detestabile, clasa politică speră ca prin acest circ să triumfe la nesfârşit. Bazându-se pe ampla legalizare a abuzului, constituţională şi legislativă, pe o imunitate parlamentară şi nu numai, demnă de o ripostă publică de tip revoluţionar, această clasă politică instituie o nouă şi tacită luptă de clasă. Riscurile opoziţiei sunt enorme, invocându-se principiul majorităţii, de parcă diagnosticul unui bolnav ar fi pus în piaţa publică.

Preşedintele încă în exerciţiu al României, ţinând cont de situaţia momentului, când asupra tuturor partidelor plutesc nori apocaliptici, ar fi trebuit să declare stare de urgenţă, amânând cu câteva luni alegerile. Nu este deloc exclus ca, după aceste alegeri, să avem anticipate generale. Posibilitatea constituirii unor noi nuclee politice cu oameni care nu au făcut până în prezent politică pare să aibă, în sfârşit, un moment revelatoriu. Dacă nu se va întâmpla aşa ceva, va fi încă un episod din filmul ştiut.

Traian Băsescu doreşte, în continuare, acelaşi protocol zero. Din palatul lui N. Ceauşescu doreşte să se mute în casele activiştilor fostului Comitet Central. Aceasta este singura moştenire a regimului pe care l-a guvernat. Obrăznicia, tupeul, intriga, abuzul. Ar fi putut, în ultimul moment, să arate o minimă disponibilitate spre normalitate. Limitarea drastică a avantajelor se impune, începând cu preşedintele şi până la ultimul beneficiar. Avantajele actuale oferite demnitarilor, preşedinţilor şi ex-preşedinţilor arată prăpastia dintre societate şi aleşii săi.