PSD a găsit frontiera care lipsea. România vs. urmașii românilor

România vorbește de ani buni despre sprijinirea comunităților istorice, despre unitatea de limbă și cultură și despre legătura specială cu R.Moldova. Tocmai de aceea, proiectul B509/2026, depus de 13 deputați PSD și înregistrat la Senat pe 15 septembrie, ridică întrebări care nu pot fi expediate prin explicații birocratice.

Inițiativa propune modificarea articolelor 10 și 11 din Legea cetățeniei, inclusiv a mecanismului prin care descendenții foștilor cetățeni români pot solicita cetățenia. Pentru R. Moldova și comunitățile românești din Ucraina, discuția are însă o încărcătură istorică aparte.

Pentru că acești oameni nu au plecat din România, dar România a plecat de lângă ei.

În iunie 1940, în contextul creat de Pactul Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a impus României cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei și a ocupat aceste teritorii.

Aici trebuie căutată originea unei părți importante a problemei cetățeniei de astăzi, și anume nu într-o migrație voluntară spre Est, ci într-o frontieră mutată prin forța marilor puteri.

Dacă Stalin a mutat frontiera, de ce plătesc nepoții?

Situația este cu atât mai complicată în Ucraina de astăzi. Nordul Bucovinei și alte teritorii desprinse de România au fost integrate în RSS Ucraineană, iar după destrămarea URSS au devenit parte a Ucrainei independente. Basarabia a fost la rândul ei reorganizată de puterea sovietică. Cea mai mare parte a intrat în RSS Moldovenească, în timp ce alte teritorii au fost integrate în Ucraina.

Cu alte cuvinte, geografia actuală a comunităților românești din Republica Moldova și Ucraina poartă direct amprenta redesenării sovietice a frontierelor.

Tocmai de aceea apare întrebarea incomodă. Dacă statul sovietic a produs ruptura teritorială, de ce ar trebui ca urmașii celor afectați să suporte astăzi consecințele juridice ale acelei rupturi?

Dacă există fraude în procedurile de redobândire, ele trebuie demonstrate, investigate și sancționate. Dacă există rețele care falsifică acte genealogice, acestea trebuie destructurate. Dacă există vulnerabilități de securitate, statul român are obligația să le trateze.

România Mare în discurs, România mică în lege?

De ce nu controale mai bune? De ce nu digitalizarea arhivelor? De ce nu verificări interinstituționale mai severe?

Mai există și o contradicție politică ce merită explicată. În ianuarie 2026, PSD cerea autorităților române să intervină urgent în problema dublei cetățenii a românilor din Ucraina. Nouă luni mai târziu, parlamentari ai aceluiași partid propun modificarea legislației române privind dobândirea cetățeniei de către descendenți.

Ce s-a schimbat?

Problema depășește politica internă de la București. România investește de decenii în păstrarea identității comunităților românești din jurul frontierelor și vorbește despre o relație specială cu R. Moldova. Cetățenia a reprezentat una dintre expresiile juridice ale acestei legături istorice.

Au urmat decenii în care Prutul nu a fost o simplă frontieră administrativă. Familiile au rămas despărțite, iar generațiile următoare s-au născut cetățeni sovietici nu pentru că bunicii lor ar fi ales să renunțe la România, ci pentru că istoria le-a mutat granița deasupra capului.

Acesta este motivul pentru care o modificare a legii cetățeniei nu poate fi tratată exclusiv contabil.

Inițiatorii trebuie să explice ce problemă concretă încearcă să rezolve, câte fraude au fost constatate, de ce actualele instrumente de verificare sunt insuficiente și, mai ales, care va fi impactul asupra comunităților românești din R.Moldova și Ucraina.

Pentru că există o ironie greu de ignorat. Moscova sovietică a trasat frontiere care au despărțit românii de România, iar după mai bine de opt decenii Bucureștiul riscă să transforme tocmai acele frontiere istorice într-un obstacol pentru descendenții lor.

Înainte de modificarea legii, explicațiile nu sunt un moft. Sunt obligatorii.

CITEȘTE ȘI

Moldova în calculele Kremlinului sau ce se află în spatele avertismentului lui Petraeus