Radu Mihăileanu: „Niciodată n-o să fac un film despre Ceauşescu”

Deşi se declară surprins de câteva din reacţiile din presă şi de pe internet după prezentarea la ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes a celui mai recent film al său, ‘La source des femmes’, regizorul francez de origine română spune că îl interesează criticii atunci ‘când sunt constructivi’, dar că îl preocupă foarte mult şi părerea publicului.

Considerându-şi cel mai recent film ‘un basm realist contemporan’, Radu Mihăileanu apreciază drept ‘formidabilă’ coincidenţa prin care ‘La source des femmes’, care vorbeşte despre emanciparea femeilor dintr-un sătuc neidentificat din nordul Africii, a fost lansat în contextul ‘primăverii arabe’. El este de asemenea de părere că filmele pot transmite mesaje sociale, subliniind totodată că, în opinia sa, ‘muzica este arta supremă’.

Regizorul, în vârstă de 53 de ani, a fost prezent miercuri, la Bruxelles, pentru avanpremiera peliculei ‘La source de femmes’, iar joi se va afla la Namur, pentru a participa la proiecţia aceleiaşi pelicule în cadrul Festivalului Internaţional de Film Francofon din localitate. Filmul a fost prezentat în premieră în luna mai în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes.

Avanpremiera filmul „La source de femmes” la Bruxelles a avut loc la Palais des Beaux-Arts (Bozar), iar evenimentul a cuprins, la final, şi o discuţie cu regizorul şi cu două dintre actriţe. Institutul Cultural Român (ICR) a fost partener al evenimentului. „La source de femmes” va intra la 9 noiembrie în sălile de cinema din Belgia.

Radu Mihăileanu, care, alături de Alain-Michel Blanc, este şi coscenarist al filmului, a împrumutat intriga din „La source des femmes” din comedia greacă „Lysistrata”, dar şi dintr-un fapt divers care a avut loc în 2001 în Turcia. Într-un mic sat din Africa de Nord, femeile merg zilnic kilometri pe jos, sub soarele arzător, pentru a aduce apă. Însă, într-o zi, una dintre ele, Leila, le propune să intre într-o grevă de sex: nu vor mai face dragoste cu bărbaţii lor până când aceştia nu vor rezolva problema apei.

Pe marginea proiecţiei de la Bruxelles, Radu Mihăileanu a acordat un interviu pentru Agerpres.

Cum vi s-au părut reacţiile criticii după proiecţia filmului ‘La source des femmes’ la Cannes?

Au fost, cred, destul de multe pozitive, unele controversate. Unii spuneau că filmul e prea lung. A fost o cronică, mi se pare, pe internet, care spunea că e un film misogin, ceea ce m-a făcut să surâd. Dar de atunci au existat o mie de alte cronici, pentru că filmul merge în Franţa, în provincie foarte mult, şi acum în Belgia. Se pare că place mult mai mult decât unora din Cannes.

În ce măsură vă interesează opinia criticilor? Puneţi preţ mai mult pe părerea publicului?

Părerea publicului mă interesează foarte mult pentru că, totuşi, pentru el facem filme. Criticii mă interesează când sunt constructivi, chiar când zic ceva de rău. Dacă detectează ceva constructiv – un defect de regie, de scenaristică, din punct de vedere al poveştii, al realităţii istorice. Când mă acuză că sunt misogin, nu ştiu ce să fac. N-o să mă duc la un psihiatru să-l întreb dacă sunt misogin sau nu, când toate celelalte femei spun că e un film feminist, de dragoste, pentru femei şi pentru femeia arabă. Ce să fac? Pentru unul să mă duc la psihiatru, pentru celălalt să zic mulţumesc?

Prin imagine, prin poveste, prin locul pe care l-aţi ales, filmul are aspectul unui basm. Pe de altă parte, există şi un aspect social puternic. Cum se îmbină cele două într-un singur film?

Eu îl numesc un basm realist contemporan. Şi tot timpul mă amuz să combin mai multe genuri. În ‘Train de vie’ (n.r – 1998) era un basm inspirat tot din realitate. ‘Va, vis et deviens’ (n.r. – 2005) era un fel de documentar compus cu un fel de film biblic, pe undeva. Acesta (n.r. – ‘La source des femmes’) este un basm oriental, pe imaginea a ‘O mie şi una de nopţi’. Am creat totuşi foarte mult într-o realitate care există astăzi în satele din unele ţări arabe, dar sper (n.r. – ca filmul) să fie şi un basm cu valoare universală.

Aţi spus că pentru acest film aţi studiat foarte mult lumea şi tradiţiile arabe, Coranul. Ce aţi învăţat realizând ‘La source des femmes’?

Mai întâi am locuit într-un sat, ca să învăţ pe pielea mea ce înseamnă a trăi acolo, la ei în casă, să văd viaţa de toate zile a unor femei, a copiilor, a părinţilor. După aceea am intervievat femeile din toată valea, nu numai din sătucul unde stăteam. Pe mine acestea mă hrănesc în viaţa de toate zilele. Câteodată mă întreb dacă sunt cineast cu o adevărată dragoste pentru cinema sau dacă dragostea mea e mai mare pentru viaţă, pentru omenire, pentru călătoriile dintr-o cultură în alta, dintr-o identitate în alta. Această perioadă a fost foarte bogată pentru mine ca om, ca bărbat, ca să înţeleg ce înseamnă o femeie, ce înseamnă o femeie arabă într-un context arabo-musulman. Şi am descoperit că sunt nişte profunzimi mult mai bogate decât clişeele care se vehiculează în Europa sau în America.

Ca o coincidenţă interesantă, filmul dvs. a fost lansat în plină ‘primăvară arabă’. Cum vi s-a părut acest lucru?

Mi s-a părut formidabil. Nu ştiu dacă e o intuiţie. În orice caz, când am început să scriem acest film, aveam impresia că se va mişca ceva. Noi credeam că se va mişca mai mult venind de la femei. Chiar dacă e foarte greu pentru ele, femeile au din ce în ce mai mult acces la educaţie şi sunt mult mai diplomate decât bărbaţii. La un moment dat, noi făceam socoteala că, odată cu anii, ele vor avea mai multe posturi de răspundere. Încetul cu încetul, societatea se va feminiza. Va deveni mult mai paşnică, într-un fel. Şi între timp (n.r – revoluţia din statele arabe) a explodat, cu o contagiune pe care noi nici n-o visam. A fost o coincidenţă frumoasă. Sper că această revoluţie va continua şi că va îmbina dreptul femeilor, pentru a merge până la capăt.

În toate filmele dvs. puneţi foarte mult preţ pe muzică. În ‘La source des femmes’ sunt chiar şi scene de musical. Ce rol joacă muzica în felul în care vedeţi dvs. cinematografia?

Eu cred că în viaţă, în general, şi mai ales în artă, există muzicalitate. Există ritm. Suntem într-un ritm, poate al Universului, poate al energiilor care sunt împrejurul nostru. De aceea, pentru mine muzica este arta supremă. Totul e o ritmică. În filmele mele totul e muzicalitate, chiar când nu se cântă, deoarece ştim că montajul unui film îi dă o ritmică. Şi mie îmi place de multe ori să exprim identităţile unor civilizaţii, popoare, prin muzică, prin cântec. Realitatea e că în civilizaţia arabă, musulmană, (n.r. – oamenii) se exprimă foarte mult prin cântec şi prin dans, pentru că ei sunt foarte pudici, adică nu îşi spun realităţile în faţă, ca să nu îi umilească pe ceilalţi. Îşi spun nişte observaţii de o manieră mai deturnată şi foarte metaforică, foarte poetică, un pic ca şi românii. Cântecele lor ar fi un fel de ‘slam’ sau de rap modern, pentru că inventează, pe nişte teme date – lucrul, anotimpul, recolta, dragostea, viaţa familială. M-am inspirat din această tradiţie, ca după aceea s-o adaptez la dramaturgia filmului, la necesităţile scenelor şi la ceea ce femeile voiau să comunice bărbaţilor într-o manieră deturnată.

‘La source des femmes’ poartă cel puţin un mesaj principal – emanciparea femeilor. Consideraţi că filmul este un vehicul pentru a transmite mesaje sociale sau politice?

Da. Eu cred că, astăzi, audiovizualul, din fericire şi din păcate – pentru că nu totul e de calitate -, devine din ce în ce mai mult un vector educaţional foarte important. Copiii, de la o vârstă foarte fragedă, se uită la televizor, sunt la computere. Totul e imagine şi totul intră în memoria unui copil, unui adolescent, unui om care se construieşte. Din ce în ce mai mult, prin filmele pe care le facem, deşi trebuie să fim liberi să creăm ceea ce vrem, avem şi o responsabilitate. Cu modestia pe care trebuie să o păstrăm, putem trimite nişte mesaje. Filmul acesta, pe de o parte, e un mesaj pentru libertate şi dreptul femeilor, care încă nu sunt acceptate în lumea întreagă, şi, pe de altă parte, este un imn pentru dragoste. Aceste femei nu vor numai apă în sătuc, ele vor şi dragoste.

Aţi spus undeva că nu vă place să faceţi filme „contra”. Puteţi să detaliaţi?

Nu ştiu dacă toţi suntem la fel, dar noi, românii care am scăpat de dictatură, ştim ce înseamnă suferinţa. Nu prea mai vrem să asistăm la ură, la duşmănie. Le-am trăit prea mult. Am trăit prea mult în frică, în duşmănia invizibilului. În orice caz, reacţia la toată povestea mea, pentru că am fugit (n.r. – din România) la 22 de ani, deci am trăit o parte bună dictatura, este să fac filme numai „pentru”, adică pentru frumuseţea omenirii, pentru miracolul acesta care se numeşte viaţă. Omul, chiar dacă este capabil de brutalitate, de sălbăticie, de ignoranţă, de toate defectele de pe lume, este capabil şi de miracole. Este capabil să fie demn, să stea în picioare şi să nu mai stea în genunchi şi cu capul plecat. În toate filmele mele, chiar dacă denunţ injustiţii, dictaturi, lipsa de libertate, mă concentrez mult mai mult asupra frumuseţii omenirii. Niciodată, de exemplu, n-o să fac un film despre Ceauşescu. Nu mă interesează Ceauşescu, pentru că era mediocru, chiar dacă ne-a asuprit timp de ani de zile. Mă interesează mai mult frumuseţea oamenilor care au suferit din cauza lui Ceauşescu.

Cum vă raportaţi la filmele din ceea ce criticii au numit ‘noul val românesc’?

Sunt extraordinare şi sunt foarte mândru, chiar dacă eu nu fac parte din acest nou val. Suntem toţi prieteni. E o generaţie extraordinară, care nu se termină, pentru că văd că în fiecare an vin alţii şi alţii şi alţii şi sunt mândru că e una dintre cinematografiile cele mai puternice din lume.AGERPRES