Tineri, foarte tineri fiind, la un restaurant de la Doi Mai, un profesor de gestică de la Cinecitta ne explica secretele personale pe care le pot revela o mişcare de mână, o poziţie a capului… Ca o provocare i l-am arătat, la altă masă, pe Radu Penciulescu şi i-am cerut să-l califice: «E un om drept, să ai încredere în el întotdeauna». Diagnosticul italianului mi-a confirmat convingerile şi, o viaţă, i-am urmat sfatul. Nimic nu ne-a despărţit.
Radu rămâne un model de verticalitate, nu religioasă, ci pământeană, concretă şi umană. Fără a se constitui în exemplu el ne-a servit de model şi ne va servi. Şi poate nici o frază nu-l poate defini mai bine decât o constatare proprie : «Mi-am plătit tributul, dar nu am trădat» .
El ne-a evaluat inaptitudinea de actor şi l-a îndreptat pe Andrei Şerban spre regie, iar pe mine spre teatrologie. Şi azi mă întreb: cum a putut vedea el atât de just în noi ? El însă vedea în oameni şi de aceea i-a reunit pe cei mai buni în jurul său: George Constantin, Victor Rebengiuc, Valeria Seciu, Ion Caramitru. Ei şi-au fost aproape unii altora. Nu s-au îndoit unii de alţii. Nici pe scenă, nici în viaţă ! El le-a fost apropiat căci respectuos faţă de crezul său: «vreau sa fac teatru la înălţimea omului».
Radu s-a recunoscut în vocaţia pedagogiei, mai ales aceea a elevilor-actori pe care îi iniţia şi cărora le permitea să se descopere. Deviza era: «Nu mă întreba pe mine, regizor, «cum vrei să fiu», ci întreabă-te pe tine, actor, «cum vrei să fii». Teatrul l-a pasionat nu ca ficţiune, ci ca posibilă dezvăluire de sine.
El s-a bucurat de viaţă dreaptă! Nu a avut nimic dintr-un călugăr, dar nici dintr-un monden fără busolă. De aceea s-a descoperit mai cu seama după tragedia din 68 şi invazia Cehoslovaciei, semnînd poate, «in spiritul timpului», spectacolele sale cele mai reprezentative : Musgrave, Regele Lear, Woyzzeck . Dar, pentru mine, niciunde nu l-am recunoscut mai adânc decât în Vicarul, piesa lui Rolf Hochuth, unde etica şi politica se asociau. Acolo i-am intuit autoportretul.
Am plecat din ţară împreună şi într-o seară de inceput de an 1974 am coborât împreună les Champs Elysées şi am înţeles că ne angajesem fiecare într–o ţară, pe drumul exilului. Şi apoi, la începutul anilor 90, am revenit pentru a face împreună un spectacol, Celălalt Cioran: şi azi mi-l amintesc. Eram asociaţi şi, amândoi, îl ajutam pe Ovidiu Iuliu Moldovan să se regăsească. N-am reuşit ! Dar vorbele lui Cioran mi-au rămas înscrise în memorie şi repetiţiile cu Radu Penciulescu, căruia i se asocia atunci tânăra Alexandra Badea, le-am trăit ca veritabile evenimente autobiografice. Amprente ale teatrului din interior.
O viaţă a trecut din seara aceea de la Doi Mai şi fiecare regăsire cu Radu a confirmat evaluarea profesorului italian. La Radu, nu doar interiorul era curat şi agitat, ci şi vocea, privirea, braţele. Un echilibru unic. Relaţia cu viaţa şi teatrul, cu oamenii şi piesele, el a privit faţă în faţă lumea. Şi de aceea, deseori, l-am asimilat cu modelul latin descris de Seneca, drept dar neeroic, intransigent dar nu inchizitorial, tandru dar şi exigent. Mulţi îl iubesc încă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.