Război ideologic împotriva Rusiei?

Cristi Pantelimon

Aşa se numeşte un text al geopoliticianului rus Alexandr Dughin, deja bine cunoscut la noi după episodul crizei ucrainene. Probabil va fi şi mai bine cunoscut de aici înainte… Textul e public, pe site-ul cotidianul.ro, şi nu are sens să-l comentez pe larg. Alexandr Dughin este un foarte bun mânuitor al ideologiilor moderne şi, din perspectiva sa proprie, un foarte bun critic al Occidentului modern (ar putea fi comparat cu conaţionalul său Alexandr Zinoviev, un alt fin observator al decăderii spirituale a Occidentului – fără ghilimele, fenomenul e real!). În acelaşi timp, ca rus, Dughin îşi propune să apere spiritual ţara natală afirmând că viitorul război ideologic major al omenirii va fi războiul liberalismului cu tradiţionalismul (rusesc). Termenii acestui război sui-generis sunt aparent corecţi. Liberalismul este, într-adevăr, aşa cum spune A. Dughin, eliberare de ceva, luptă împotriva unor sensuri colective sau generale şi supralicitarea căilor individuale. Liberalismul este, cum bine observă autorul rus, dominat de anglo-saxoni, fiind la el acasă în Europa Occidentală de extracţie anglosaxonă şi în SUA. Lumea este, sau cel puţin pare, unipolară astăzi, cu dominaţia evidentă a NATO şi a ideologiei acestuia, liberalismul.

Aici lucrurile sunt discutabile. Să fie NATO animat de o ideologie politică, în sens clasic? Sigur, NATO este mai liberal decât fostul Tratat de la Varşovia (slavă Domnului!), dar nu se poate spune că NATO luptă pentru a impune valori liberale în lume. Cel puţin, nu la fel de liberale peste tot… Poziţionarea Rusiei în apărătoare a tradiţiei popoarelor europene şi a tradiţionalismului în general nu va aduce beneficii pe termen lung regimului lui Vladimir Putin şi imaginii Rusiei. A spune că tu aperi tradiţia şi… doar atât, afirmând imediat că tradiţia este cea mai importantă comoară a spiritualităţii lumii, pe care valorile liberale o distrug (recte NATO), înseamnă a crea un avantaj strategic pentru partidul tradiţionaliştilor, care nu rezultă din practicarea smerită a Tradiţiei. Noi, spunea un mare tradiţionalist european ca René Guénon, nu trebuie să croim mişcări politice sau sociale, ci să creăm „stări de spirit”. E o nuanţă importantă, pe care A. Dughin, un discipol al lui Guénon, o trece sub tăcere. Un alt mare tradiţionalist european, Dominique Venner, deplângea şi el decăderea Europei ca spaţiu cultural şi militar (Venner era apropiat de cariera armelor), faptul că Europa nu mai este la conducerea lumii (fiind, dimpotrivă, condusă de SUA), dar nu mergea până acolo încât să respingă NATO ca emanaţie a puterii americane netradiţionale. America este, nu-i aşa, o fiică uşor diformă a Europei, dar totuşi o fiică şi, slavă Domnului, şi în America (sau în Americi, mai bine zis) sunt destui discipoli ai lui Guénon şi chiar ai domnului Dughin care nu au sentimentul că Rusia trebuie să ia arma în mână şi să apere ceva atât de inefabil ca Tradiţia. Şi Julius Evola dorea o retragere a Italiei din circuitul economic global americanizant, dar nu căuta soluţii militare la decăderea lumii occidentale. Ca şi Spengler, cel care deplângea decăderea (Untergang) Occidentului. Însă în acest Occident putem fi siguri că intră şi SUA, care nu are cum scăpa de decadenţa fostului ei centru de iradiere spirituală, ba chiar şi Rusia lui Vladimir Putin, care e mai puţin tradiţionalistă decât vrea să pară şi mult mai europeană (ca să nu zicem chiar „americană”!) decât i-ar plăcea domnului Alexandr Dughin.

„Ca să realizăm aceasta, trebuie să prezentăm Rusia nu ca pe o entitate pre-liberală, ci ca pe o forţă revoluţionară post-liberală care se luptă pentru o alternativă de viitor a tuturor celorlalte popoare ale planetei. Războiul rus nu va fi pentru interesele naţionale ale Rusiei, ci pentru o justă lume multipolară, pentru o demnitate reală şi o reală libertate pozitivă – nu libertate de, ci libertate pentru. În acest război, Rusia va deveni exemplul de apărare a Tradiţiei, a valorilor conservatoare fundamentale, o eliberare reală exact de societatea deschisă şi de beneficiarii săi – oligarhia financiară globală. Acest război nu este unul împotriva Ucrainei sau a unei părţi a ucrainenilor. Nici împotriva Europei. Este împotriva (dez)ordinii liberale mondiale, iar noi nu vom salva liberalismul, ci-l vom ucide odată pentru totdeauna. Modernismul a fost, în esenţă, greşit. Noi suntem punctul terminus al Modernismului”, scrie patetic domnul Dughin.

Despre îndreptăţirea ideologică a luptei împotriva nihilismului liberal nu e cazul să vorbim, ea este evidentă. Nici modernismul nu este mai mult decât un alt „ism”, care trebuie şi el evacuat uşor, uşor, din istorie, pentru a face loc unei lumi mai juste, unei lumi a libertăţii pozitive. Autorul promite că Rusia va deveni în acest război un exemplu de apărare a Tradiţiei, a valorilor conservatoare fundamentale. Problema insolubilă a acestui război este că fiecare popor e un dozaj de valori conservatoare şi valori liberale, ca să respectăm schema propusă de autor. În felul acesta, războiul nu va fi unul împotriva unui liberalism aflat în spatele Noii ordini sau dezordini mondiale (al cărei braţ înarmat sunt NATO şi SUA), ci împotriva acelei părţi din fiecare popor care se doreşte mai degrabă liberală decât conservatoare. La fel ca în scenariul de coşmar al revoluţiei bolşevice, care lupta mai întâi împotriva burghezilor din interiorul societăţii ruse şi abia apoi previziona o revoluţie permanentă (prin Troţki), revoluţia conservatoare înarmată a domnului Dughin s-ar putea să găsească duşmani mai repede în liberalii de la Moscova decât în oligarhii de pe Wall Street. Şi nu este exclus ca, în ajutorul forţelor conservatoare care vor lupta împotriva oligarhiei liberale de la Moscova, oligarhii liberali internaţionali să dea o mână de ajutor consistentă, aşa cum a primit Lenin un ajutor substanţial de la oligarhii americani. Aceasta este primejdia oricărui globalism, fie el liberal, fie conservator. În fond, dacă liberalismul este în stare de cvasiimplozie, aşa cum sugerează domnul Dughin (şi putem fi de acord, măcar parţial, cu această idee), de ce n-ar fi şi tradiţionalismul global la un moment dat supus aceleiaşi legi a istoriei?

Sigur, la idei se răspunde cu idei. Înţelegem foarte bine unde bate domnul Dughin. Deplângem încercuirea Rusiei, conform vechilor învăţăminte geopolitice atlantiste, dar această încercuire se poate explica mult mai uşor prin nevoi mai puţin spirituale sau ideologice. Bunăoară, nevoia de resurse economice e atât de acută încât ne temem că fiecare stat cu resurse naturale e încercuit de toţi cei care pot s-o facă. China, o turbosuflantă economică la ora aceasta, s-ar putea, cu tot tradiţionalismul ei milenar şi cu toată proiecţia eurasianistă, să participe şi ea în viitor la încercuirea Rusiei. Din acest punct de vedere, nu putem să ajutăm Rusia. Este, vorba domnului Dughin, pură geopolitică. Iar geopolitica a fost mereu dură. Dacă Rusia nu se poate apăra geopolitic, nu se va putea apăra nici ideologic. Cu tot tradiţionalismul ei. În fond, întrebarea care se pune este: va putea Rusia să joace rolul de altădată al Indiei? Să înfrunte imperiul modern liberal cu figura unui „vraci” ca Ganghi? Dacă nu, înseamnă că nu are destulă putere tradiţională. Căci îl avertizăm cu prietenie pe d-nul Alexandr Dughin că puterea maximă a Tradiţiei se conjugă uneori cu minima potenţă geopolitică…!