Reconstrucția democrației

Tot mai multe personalități temeinic informate și responsabile argumentează în Germania că nu se va putea concura în lumea de astăzi și de mâine fără schimbări în propria societate. „Trebuie să ne schimbăm noi înșine pentru a ne păstra bunăstarea și independența în competiția globală” (Felix Lee, Finn Mayer-Kuckuk, China. Auswege aus einem Dilemma, Ch. Links, Berlin, 2024, p. 11). Schimbările se cuvin începute cu o nouă poziție față de creativitate, cu reorganizare și cu motivarea cetățenilor. Orientarea spre educație performantă și inovație este cheia.

În opinia mea, sunt argumente din care se cuvinte învățat, iar o schimbare vastă devine necesară. Se dovedesc deja depășite politici în curs și decidenții lor, dar și teoriile învățării, ale educației, ale psihologiei și sociologiei, ale economiei, ale cunoașterii, pe care aceștia se sprijină. De altfel, în SUA și Germania se semnalizează realist că însăși democrația existentă, pe care destui carieriști o iau cu suficiență ca „sfârșit al istoriei”, căci lacunelor acestei democrații le sunt datori, se cere reconstruită. O întreagă constelație culturală are nevoie de sincronizare. O nouă concepție, dincolo de oportunismele zilei, este reclamată.

Criza democrației

Sub ochii noștri, își consumă potențialul neoliberalismul anilor nouăzeci. Acesta a culminat, politic vorbind, într-un globalism care a făcut oamenii dependenți de decizii asupra cărora nu mai au control. Se vorbește insistent de „democrație”, dar, în diferite locuri, cetățenilor li se impun politici care nu sunt ale lor. Mai mult, fapte din țări ce se pretind democratice contrazic democrația: blocarea libertății cuvântului în unele țări, expansiunea cleptocrației, instrumentarea justiției pentru a scoate din competiția democratică rivali, oprirea de la guvernare a celor care au câștigat pondere în alegeri, comasarea și chiar anularea de alegeri când rezultatele nu convin, intervenții „din afară” pentru a împiedica democratizarea.

Teoreticieni englezi (Colin Crouch, Postdemokratie, 2008) au lansat pe scena reflecțiilor teza „postdemocrației”, plecând de la un fapt: în democrația care se practică azi, cetățenii sunt chemați la alegeri, dar, la decizii, se perpetuează același figuri și feluri de a aborda incapabile să rezolve dificultățile. Alte diagnoze sunt și mai severe – teoreticieni americani (Yasha Mounk, The People vs. Democracy, 2018) și germani (Yvonne Hoffstetter, Das Ende der Demokratie, 2018) vorbesc fără ezitare despre „sfârșitul democrației”. Destinul democrației este acum în joc (A. Marga, Soarta democrației, 2022) și ar trebui să preocupe.

Reconstrucția

Nici „socialismul răsăritean”, nici neoliberalismul din anii nouăzeci care i-a luat locul și nici conservatismul formatat doar ca expedient grăbit nu fac față dificultăților. Reconstrucția democrației, în datele ei genuine, cu libertăți și drepturi imprescriptibile ale cetățeanului, a devenit stringentă. Iar după experiențele noi de restrângere a libertăților, o concepție adusă la zi asupra omului, societății și lumii se cere articulată. Oprindu-mă la ceea ce este de făcut neîntârziat, am în vedere patru puncte ale acestei reconstrucții.

Primul punct este în reacție la ieșirea de sub control a aleșilor după data alegerii. Este fapt de experiență curentă că s-a răspândit înțelegerea autoritaristă a rolului celui ales: acesta se socotește „șef”, nu servitor al interesului public, și decide fără consultare, doar pentru sine. Am propus într-o conferință susținută la Washington DC (Democracy in Central and Eastern Europe, 2009) preluarea în regulile democrației a controlului cetățenilor asupra celor aleși nu doar la alegeri, ci și după acestea. Altfel, cum se observă ușor, autoritarismul este restaurat nu neapărat de tipul de societate, ci de emergența de noi „șefi”, care aduc cu ei un nou feudalism.

Al doilea punct este în reacție la disoluția onestității (fairness) în exercitarea democrației. Nu se înțelege că pot fi alegeri libere, după reguli, dar care să nu fie corecte. Cum observă autori americani (Steven Levitzki, Daniel Ziblatt, How Democracies Die, Penguin, New York, 2019), în democrație contează nu numai normele înscrise în constituții și legi, ci și ceea ce este nescris – felul aplicării acelor norme. Cum se spune, „alegerile ar trebui să fie free, dar și fair”. Faptele obligă să se admită că și reaua credință împiedică democrația, după cum falsificările ruinează șansa normalizării.

Al treilea punct este în reacție la deficitul de cunoaștere de astăzi. Propagandiștii „democrației existente” nu observă că aceasta a ajuns la nedreptăți grave, care trebuie luate în considerare. Autori germani (Veith Selk, Demokratiedämmerung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2023) semnalează „devoluția democrației” ca urmare a polarizării ideologice a societății, a „creșterii complexității” și a „diferențierii” din societate, a „asimetriei cognitive” care se extinde printre cetățeni. O „democrație” indiferentă la vocea cetățenilor nu are viitor, chiar dacă o susțin destui profitori care se opun schimbării.

Al patrulea punct este în reacție la ignorarea condițiilor de posibilitate a democrației. Autori francezi (Pierre Mannent, La raison des nations, 2006) au arătat că nu este posibilă democrația decât în condiții de suveranitate națională. Adaug observația că democrația nu este posibilă acolo unde societatea se înțelege doar ca „luptă” a grupurilor și persoanelor, nu și „cooperare” în interes obștesc. Precum și observația că o democrație care se rupe de meritocrație, cu care era legată la origini, și o ia pe calea mediocrației și a prostocrației, se descompune singură.

Totodată, reconstrucția are a restabili unitatea diferitelor componente ale democrației. Am în vedere trei astfel de măsuri.

Prima este refacerea legăturii dintre democrație și respectarea acesteia. Ea a intrat la ordinea zilei căci, în ultimii ani, câștigă teren „democrația prin disciplinare”, care încalcă în fapt prevederi ale democrației – egalitatea cetățenilor, dreptul fiecărui cetățean de a fi ales și de a alege, ascultarea fiecăruia, formarea argumentativă a voinței politice. Mai nou, se recurge la stigmatizarea rivalilor politici drept „extremiști”, „antieuropeni”, „proruși”, „proasiatici”. Se apelează la interdicții, la instrumentarea instituțiilor de forță și la falsificări spre a-i înlătura. Diagnosticul pus cândva de psihiatrul român George Șerban, că la unii „minciuna a devenit a doua natură”, se confirmă pe scară și mai mare.

Știm prea bine că democrația, la propriu, exclude interdicții și recursul la folosirea instituțiilor de forță împotriva alternativelor politice. Democrația, când este reală, are capacitatea să contracareze cu mijloace consecvente cu sine opiniile care i se opun.

Pe de altă parte, extremismul politic al anilor treizeci, atât de înfricoșător și de respins, nici nu se regăsește astăzi, la propriu, în spectrul politic. Din nenumărate cauze și rațiuni, nu extremismul acelor ani este problema zilelor noastre și a celor care vin.

Etichetele de mai sus și analogiile inculte se aplică azi abuziv unor partide și exponenți ai acestora care sunt în mod justificat critici față de stări de lucruri actuale, în cadrul drepturilor și libertăților prevăzute de constituțiile democratice. La etichetări recurg de fapt parveniți și profitori care se autointitulează „democrați”, „pro-europeni”, „pro- atlantici”, dar nu au vreo contribuție nici la democratizări și nici la europenizare. Și care, la o examinare, s-ar dovedi că nici nu știu ce înseamnă propriu-zis „extremism”, „fascism” și alte bazaconii ale propagandei lor, în vreme ce „europenism” sau „occidentalism” sunt noțiuni prea dificile pentru precaritatea lor culturală.

Pe bună dreptate, cei mai profilați intelectuali democrați din Europa și America resping acțiunile de distrugere a alternativelor democratice. Ei cer respect pentru cetățeni și constituțiile democratice.

De altfel, interdicțiile și recursul la instituțiile de forță ale statului pentru a înlătura rivali au, de regulă, rezultate inverse. Se poate lua un exemplu concludent din istorie.

Se cunosc tragediile anilor treizeci și ale celor care au urmat. Nu suntem, din fericire, în crize ale acelor ani, și nici în prezența unor curente și partide asimilabile cu cele de atunci. Din lecțiile istoriei este însă de învățat observând și cum se puteau, totuși, preveni tragedii, în condițiile democrației.

Să aruncăm o privire în derularea evenimentelor. La tribunalul din Berlin, în 1930, Hitler, devenit șeful celui de al doilea partid în Reichstag, declara: „Constituția prescrie doar terenul luptei, dar nu și scopul ei. Noi pătrundem în organizațiile legale și, în felul acesta, vom face din partidul nostru factorul decisiv” (Ernst Deuerlein, Hrsg., Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichte, DTV, München, 1974, p.332). Curând, Hitler și-a declarat la tribunalul din Leipzig opțiunea pentru calea legală de acțiune politică și de înfruntare a dificultăților.

Nu discutăm acum cât era tactică – căci era incontestabil mai curând abilitate – într-o asemenea declarație și cât era sinceritate. Dar personalități ale vieții germane – cum a fost fostul președinte al landului Baden-Würtenberg, Heinrich Köhler – au pledat pe lângă primul ministru Brüning să considere încredințarea de răspunderi opoziției, conform ponderii în parlament, decisă de alegeri. În definitiv, era vorba de respectarea democrației și de a pune orice grupare a parlamentului la încercare în rezolvarea problemelor țării. Primul ministru a refuzat, însă.

În acest fel, „Bruning s-a salvat în 1930 de colaborarea cu național-socialiștii. El s-a salvat, dar s-a salvat și poporul german?” (p. 341), întreba Köhler. Din nefericire, nu s-a salvat, poporul a trebuit să plătească din greu.

Ceea ce a urmat se știe. Unul dintre exponenții național-socialismului, Gregor Strasser, a și declarat în Reichstag, în 14 septembrie 1930: „Noi suntem azi pentru constituție, suntem pentru democrația de la Weimar, suntem pentru legea protejării republicii, atât timp cât ne convine….Dumneavoastră ați creat situația, nu noi, iar când aceasta se îndreaptă azi contra voastră, atunci îndreptați-vă doar contra autorului care este în propriile voastre rânduri” (p. 343). Treptat, național-socialiștii nici nu au mai cerut participarea la guvernare, ci întreaga putere.

Ceea ce a fost decisiv a fost faptul că situația din societate se înrăutățea continuu. Cum a scris ambasadorul francez de atunci la Berlin, Andre Francois-Poncet, descompunerea economiei se accentua, sporea șomajul, corupția și declinul creșteau, degradarea moravurilor se întețea, la fel și atmosfera de suspiciune și neîncredere. Situație în care, așa cum a consemnat secretarul de stat la convorbirea dintre președintele Germaniei, Hindenburg, și Hitler, acesta din urmă nu a cerut nimic mai puțin decât „conducerea guvernului și conducerea statului în mod complet, pentru sine și partidul său” (p. 397). S-a ajuns să nu se mai rezolve problemele și, în cele din urmă, în ianuarie 1933, să se predea național-socialiștilor întreaga putere. Cu urmările tragice care se cunosc.

Lecția este la îndemână. Îți convin sau nu rivalii, oricare ar fi ei, rațional este să-i învingi respectând democrația, pe terenul acesteia și depășindu-i clar în valoare și soluții.

Desigur, situația din anii treizeci nu este nicidecum, har Domnului, situația de astăzi. Este fapt că nu sunt azi partide cu vederi naziste sau înrudite și că orice analogie este forțare fără niciun suport a realităților și propagandă jenantă a unora care falsifică faptele. Operarea pe baza statului de drept democratic este acum cvasigeneralizată.

Cu atât mai mult, însă, cei care se pretind democrați ar fi cazul să-și asume democrația până la capăt, învățând nu numai că democrația exclude limitarea de drepturi cetățenești, dar și că limitarea periclitează democrația. Interdicțiile și etichetările, cum spunea pe drept zilele trecute secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, nu sunt decât exprimări ale unei „tiranii deghizate”.

Cu astfel de exprimări, „democrația existentă” este doar „democrația” unor profitori, nu a cetățenilor. Ar fi cazul să se înțeleagă faptul că, la propriu, democrația nu este ceva fix, care nu mai lasă loc pentru ameliorări. Democrația sau este vie, integrând continuu opinii din societate, sau nu este. Ea nu se lasă redusă la o democrație manevrată astfel încât unii să-și păstreze puterea, iar ceilalți cetățeni să plătească costurile.

A doua măsură are în vedere recuplarea valorilor democrației cu principii ale acesteia. Unii se declară emfatic „democrați”, dar nu trec de acceptarea unei retorici goale, spre soluții de schimbare, inclusiv instituționale, în societate. Destui activiști de astăzi, obsedați de propria căpătuială, nu au legătură cu principiile democrației – dacă cumva au avut-o vreodată. Respectul cetățeanului care suntem fiecare, derivarea voinței politice a statului din conștiința și voința cetățenilor, alegerea decidenților și controlul lor sunt „principii”, fără de care nu are cum să fie democrație.

A treia măsură este refacerea unității dintre democrație ca procedură și democrație ca drept de exprimare a individului. În fapt, în practicarea democrației s-a ajuns la invocarea procedurii democrației – decizie în urma dezbaterii cu cetățenii – pentru a nu mai lua în seamă opiniile cetățenilor. Se consideră că întrucât cetățenii și-au spus opinia la votul de altădată, nu mai contează ce spun ei acum. Și se crede că neoliberalismul anilor nouăzeci, care se practică astăzi, ar fi democrație și că democrația ar fi deja în fapt.

Culcarea pe laurii faptelor împlinite are o ascendență intelectuală cunoscută. Am arătat în alte locuri că filosofia lui Karl Popper, autorul „tehnologiei politice” a neoliberalismului actual, care l-a și dus pe acesta la eșec, și aplicarea ei prin acțiunile unor fundații și rețele de profit din zilele noastre, au rupt democrația ca procedură, de democrația ca preluare a opiniilor cetățenilor.

Se poate observa ușor ruptura în înțelegerea democrației la reprezentanții acestora – fie că ei operează în Europa, fie că operează în Africa, pe banii puși la dispoziție de sponsori și organizațiile internaționale pentru smulgerea din sărăcie a acelor locuri. Descalificarea opiniilor unor cetățeni ca fiind ale celor puțin cultivați, care nu ar pricepe istoria, nu are de a face cu democrația propriu zisă, ci cu distrugerea ei.

Înlăturarea „președinției africane”

Ca să sintetizez, reconstrucția democrației are acum de absorbit punctele și măsurile despre care am vorbit mai sus. Această reconstrucție este șansa istorică a democrației. Azi o putem susține cu o viziune nouă, ce-și asumă diferențierea funcțională a acțiunilor, cunoștințelor și raționalităților care compun societatea actuală, dar și unitatea lor în conștiința și voința rațională a comunităților umane, în mod sistematic.

Altfel, se bate pasul pe loc cu tautologii („revoluția s-a făcut deja și o ducem bine!”), dacă nu cumva cu auto-flatări („noi suntem europeni, în cea mai mare alianță a istoriei” etc.), care țin în realitate societăți întregi în neajunsuri și crize. Ești sincronizat cu timpul tău dacă poți spune că ai realizat ceva benefic în serviciul cauzelor publice. Ești european dacă-ți asumi democrația care a creat Europa exemplară, cu toate exigențele ei.

Fără această reconstrucție, efectele nefaste ale imposturii, mobilizărilor propagandistice și ale performanței mediocre umplu viața oamenilor de azi. Dau doar trei exemple la îndemână din realitatea României actuale, care obligă conștiințele ei lucide la luare aminte, mai ales într-un moment de alegere ca cel de azi.

Trec peste faptul, de subliniat mereu, că nu s-a putut scrie istoria României nici măcar la Centenar – căci istoricii nu mai stau destul în arhive și stăpânesc puțin conceptele și metodologia actuală a istoriei. Să observăm însă cât de săracă și falsificatoare este redarea istoriei în dezbaterile din societate. Se scrie multă istorie comodă, liricoidă, de simplă genuflexiune ideologică.

Lipsind cunoașterea precisă a istoriei așa cum a fost, nu se poate proiecta viitorul și nu se iese din politici sterpe. Neputința celor care trec mai nou pe la decizii de a reforma instituțiile este probă. Adevărul este că, dintr-o conștiință istorică deturnată de falsuri și improvizații, iese doar politică de azi pe mâine și fără busolă – o nouă „corectitudine politică” într-un dogmatism steril.

O astfel de politică se leagă în România actuală de alunecarea, deja de decenii, în ceea ce juriștii americani numesc „președinție africană” – o președinție rezultată din alegeri discutabile, dar care își adjudecă repede serviciile secrete, procuratura, judecătorii și restul instituțiilor de forță pentru a-și perpetua puterea pe seama rivalilor și a cetățenilor (Douglas Greenberg,…,eds., Constitutionalism & Democracy, 1993). Unde a dus o astfel de instituție se vede prea bine în situația dramatică a unei țări care trăiește cotidian pe datorie, cu indicatori economici, instituționali și culturali inacceptabili. Este o realitate ce nu ar trebui prelungită nicidecum.

Oricine are acum de învățat din noua situație a democrației. Iar dacă Germania, țară fanion a democratizării și europenismului din zilele noastre, își pune problema propriei schimbări spre a face față competiției care a prins deja chip nou în lume, ce ar trebui să facă ceilalți? Mai ales țări cu economia aruncată în junk, democrație încălcată la tot pasul, justiție controlată, securism care caută să falsifice până și dezbaterile publice, profesionalism și educație în picaj?

Astfel de țări nu au cum să fie competitive fără schimbări profunde. România are de procedat la o schimbare cuprinzătoare și curajoasă de politică, începând cu respingerea continuării „democrației” desfigurate, care a împotmolit țara în crize. Cetățenii României au acum „a se asuma pe sine, pentru propria propășire între celelalte națiuni”. Ei au de înlăturat „președinția africană” care i-a luat sub control – președinție pe care, de altfel, tot mai multe popoare africane au respins-o deja.

Nimic în istorie nu este a priori asigurat. Dar din ratarea ocaziilor de schimbare profundă și din așteptarea la nesfârșit nu a ieșit niciodată depășirea crizelor și nu are cum să iasă.