Sunt puțini oameni care arată recunoștință față de unii sau alții. În fiecare an, Nicu Alifantis îl evocă pe Dinu Săraru cu ocazia aniversării celui din urmă, cel care l-a adus de la Brăila la Teatrul Mic, cel care i-a oferit un job și un adăpost deasupra capului.
Regizorul Richard Stan calcă pe urmele aceștei recunoștințe, strecurând în cuvinte o viață trăită când pe caldarâm, când pe scenă, și permanent în arena vieții. Vă invităm să citiți acest interviu unde veți descoperi povestea sa, care începe la București și continuă în SUA.
”Simplul fapt că acum câțiva ani nici nu mă gândeam că o să calc vreodată în America și acum locuiesc în Los Angeles și lucrez și comunic cu oamenii pe care nici prin cele mai frumoase vise nu îmi imaginam să-i întâlnesc, clar pentru mine înseamnă “îmbogățire”! Mai am multe de făcut, deocamdată sunt în creștere”, explică regizorul Richard Stan.
Mi-a plăcut recunoștința afișată de tine față de TNB și față de actori, personalul tehnic, inclusiv față de Ion Caramitru. Aș vrea să povestim despre această recunoștință, despre lumea teatrului și cum te-a salvat teatrul. Ce te-a învățat teatrul? Cum ai simțit misiunea de cunoaștere a teatrului? Cum se îmbină/combină școala vieții cu teatrul?
Întotdeauna o să fiu recunoscător celor care într-adevăr mi-au întins o mână importantă, oameni care m-au ajutat necondiționat să evoluez și să învăț ceva. Toată echipa TNB e extraordinară, oameni care au sărit când am avut nevoie fără să aștepte nimic în schimb.
Dar nu doar cei din TNB au pus umărul la evoluția mea, ci și prietenii mei din cartier, din liceu, care mereu m-au susținut, iar ei sunt singurii care știu exact fiecare pas pe care l-am făcut, de unde am plecat și cum, mulți oameni din viața mea au contribuit și contribuie la dezvoltarea mea. Indiferent că au fost experiențe urâte, frumoase, scurte, lungi, din fiecare înveți câte ceva.
Toate experiențele se îmbină perfect dacă știi să alegi ce e bun din ele. Prin cartier înveți cum să te aperi, cum să ataci dacă ești atacat, cum să ieși din cele mai grele situații, să te descurci indiferent de gravitatea problemelor, iar teatrul te învață cum să echilibrezi lucrurile, cum să respecți și cum să dai ce e mai bun din tine încât să te poți identifica cu unii dintre cei mai valoroși oameni pe care i-a avut și îi are țara noastră.
Spre exemplu, nu poți avea aceeași atitudine și limbaj ca în Berceni când ai în fața ta monștrii sacri precum Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ion Caramitru, Mircea Albulescu și mulți, mulți alții!
În fața acestor oameni trebuie să faci reverență doar pentru simplul fapt că te-au lăsat să stai în preajma lor! Iar cu colegii, chiar dacă ne mai certam, mai intram în discuții, eram o familie! Spre exemplu, tu erai de la lumini și efectiv voiai să mănânci, dar ai uitat să-ți iei pâine, te duceai și căutai la mașiniști, recuziteri și tot așa.
Dacă se întâmpla ceva pe scenă, toată lumea era acolo și punea umărul, dar și în afara ei. Ce au în comun cele două experiențe este faptul că indiferent de ce se întâmplă, suntem o familie și the show must go on! Trebuie dus la capăt ce începi!
Interviul integral aici: https://
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.