România, luntre și punte în noua conjunctură globală

Românii au un talent aparte: să se înțeleagă bine cu cât mai multă lume. Ne place să credem că suntem buni diplomați, că știm să vorbim și cu unii, și cu ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu se suportă între ei. Această impresie este validată de istorie, de la diplomația interbelică până la cea de astăzi. Mai rar se discută ce câștigă România concret din această capacitate.

O țară cu relații bune în multe state generează un capital politic și relațional, dar capitalul este util doar dacă este fructificat prin investiții, acces la piețe și proiecte regionale. Argumentul acestui text este că România poate trece de la statutul de țară bine conectată la acel de nod strategic, iar mecanismul propus este complementaritatea strategică, un concept distinct atât de neutralitate, cât și de echidistanță.

Tradiția interbelică și limitele ei

Ideea că putem vorbi și cu unii, și cu ceilalți face parte din autoimaginea românească, iar istoria diplomatică oferă câteva argumente în favoarea ei. Încă din perioada interbelică, Take Ionescu și apoi Nicolae Titulescu au urmărit o arhitectură de securitate construită din parteneriate cu roluri distincte: relația privilegiată cu Franța, alianța cu Polonia, Mica Antantă (sau Mica Înțelegere) alături de Cehoslovacia și Iugoslavia și, din 1934, Înțelegerea Balcanică împreună cu Turcia, Grecia și Iugoslavia. În paralel, Titulescu a negociat normalizarea relațiilor cu Uniunea Sovietică fără să abandoneze orientarea occidentală. Scopul era protejarea intereselor României prin mai multe cercuri de alianțe, fiecare cu funcția sa. Anul 1940 a arătat limitele acestei strategii, pentru că alianțele se dovedesc fragile atunci când marile puteri schimbă regulile jocului.

România comunistă a păstrat după 1967 relațiile diplomatice cu Israelul, fără să renunțe la dialogul cu lumea arabă, și a cultivat contacte atât cu Washingtonul, cât și cu Beijingul într-o lume împărțită în blocuri. Chiar dacă regimul de atunci nu merită idealizat, realizările diplomației românești în perioada respectivă, inclusiv prin facilitarea apropierii dintre SUA și China, nu trebuie uitate. Lecția perioadei respective este că valoarea unui stat derivă și din capacitatea de a vorbi cu actori care nu comunică între ei.

Din moștenirea acelei perioade face parte și o dimensiune mai puțin vizibilă decât gesturile de la nivel înalt. Bursele pentru studenți străini au fost un instrument de politică externă: de la circa 1.000 de studenți străini în 1963, numărul a crescut în anii șaptezeci și a atins un maxim în 1981 de circa 17.000, adică 7-8% din totalul studenților (alte surse indică până la 20.000). Veneau mai ales din Orientul Mijlociu și din Africa și studiau în centre universitare precum București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara sau Craiova. Foștii studenți, căsătoriile mixte și familiile bilingve formate atunci alcătuiesc sau pot alcătui rețele transnaționale cu o încărcătură afectivă persistentă. Ele nu au fost reactivate sistematic după 1989 și rămân un capital relațional latent, resursa pe care o țară cu ambiția de a deveni nod ar trebui să o mobilizeze.

După 1989, România și-a redus ambițiile globale în favoarea unei direcții fixate clar pe aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Eu cred că puteam realiza aceste deziderate fără să neglijăm rețelele și relațiile vechi, însă succesul proiectului de integrare economică și de securitate cu Occidentul are valoare inestimabilă. Cu toate acestea, într-o lume tot mai fragmentată și în care vechile certitudini reconfortante sunt intenționat subminate (uneori și în mod productiv), vechea dilemă revine sub o formă nouă. România trebuie să își redescopere apetența pentru networking pentru a face față provocărilor și a accesa oportunitățile care se cristalizează.

Interesul național în interiorul alianțelor

O gândire axată pe interesul național nu presupune un naționalism teatral, o luare de poziție oportunistă împotriva aliaților sau o neutralitate imposibilă în actualul context de securitate. Presupune o politică externă cu obiective definite, care folosește relațiile existente pentru a avansa interese naționale atât prin episoade punctuale, cât și prin eforturi de lungă durată care depășesc orizontul de timp al ciclului electoral tipic. Chiar și între aliați interesele diferă: Uniunea Europeană este un spațiu al solidarității, dar și al negocierilor dure pentru fonduri, investiții și influență, iar NATO este o alianță de securitate în care fiecare membru vine cu propriile priorități și perspective. Situația se menține în ciuda eforturilor de a cultiva la nivel european și transatlantic o cultură strategică și una de securitate comune, atât prin eforturi de educație formală în comun a experților, cât și prin rețele de elite viitoare.

Diferențele naționale pot fi surmontate prin interesele comune atent articulate și negociate. Colaborarea recentă dintre Nicușor Dan și Giorgia Meloni în formatul Prietenii Coeziunii, pentru apărarea unor priorități bugetare europene precum politica agricolă comună și fondurile de coeziune, ilustrează mecanismul. Cei doi au orientări politice diferite și funcționează sub presiuni diferite, însă interesul comun pe aceste subiecte era clar, iar diplomația a dat rezultate. Pentru un stat de talia României, mecanismul are și o motivație structurală. Prea mare pentru a primi concesiile rezervate statelor mici și prea mic pentru a dicta singur agenda, un stat de dimensiune medie obține mai mult din coaliții construite în jurul unor interese sau vulnerabilități comune decât din poziționări izolate. Imaginea României, percepută ca neamenințătoare și distantă geopolitic de către potențialii parteneri din alte regiuni, rămâne un activ în astfel de formate.

De la blocuri la rețele

Ordinea internațională se organizează tot mai puțin în blocuri și tot mai mult în rețele care se suprapun, se concurează sau se refac după interesele liderilor. România are relații bune atât cu Turcia, cât și cu Israelul, deși raporturile dintre cele două state sunt tensionate. Turcia își are propriile rețele, de la Azerbaidjan și Pakistan până la Qatar și Malaezia, iar Azerbaidjanul, foarte apropiat de Ankara, întreține totodată o relație strategică importantă cu Israelul. La rândul său, Israelul participă la formatul I2U2 alături de India, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite. În America Latină funcționează rețele ideologice precum Grupo de Puebla, care leagă lideri de stânga, în timp ce alte familii politice își construiesc propriile aranjamente.

Geopolitica privește astăzi nu doar tabăra în care se află fiecare, ci și accesul la ceilalți: cine poate mobiliza pe cine și cine poate aduce pe cine la aceeași masă. Rămâne de văzut dacă România își poate asuma un rol în acest joc.

România nu pornește însă de la zero. Bucureștiul poate funcționa ca post de observare pentru frontiera estică a Europei: țara se învecinează cu Ucraina și cu Republica Moldova, este un punct de tranzit pentru cerealele ucrainene, dezvoltă resursele de gaze din Marea Neagră și găzduiește infrastructură militară americană și aliată. Formatul B9, creat în 2015 la inițiativa României și a Poloniei, oferă deja o platformă de convocare. Legăturile universitare și personale formate în perioada comunistă pot adăuga accesului geografic un acces relațional. Ceea ce lipsește este o utilizare coordonată a acestor atuuri.

Complementaritatea strategică

Nimic nu împiedică un parteneriat tehnologic ambițios cu India, în paralel cu relații comerciale mai consistente cu Pakistanul, investiții din Emiratele Arabe Unite, proiecte energetice și educaționale cu Qatarul, cooperare industrială cu Turcia și cooperare tehnologică cu Israelul. Partenerii nu trebuie să fie prieteni între ei pentru ca România să poată construi cu fiecare. Există, desigur, limite, deoarece interesele nu sunt toate compatibile, iar obligațiile europene și euroatlantice nu se negociază. Între echidistanță și obligația de a alege permanent rămâne însă un spațiu larg pentru inteligență diplomatică.

Eu îl numesc complementaritate strategică: relații diferite, puse în serviciul aceleiași agende românești. Un partener aduce investiții, altul tehnologie, altul acces la piețe, altul expertiză industrială, iar când interesele o permit, partenerii pot fi aduși împreună. O țară bine conectată știe pe cine să sune, iar un nod strategic știe pe cine să aducă la masă și pentru ce.

Coridorul Odesa-Constanța-Galați arată cum funcționează complementaritatea în practică. La 14 aprilie 2026, AD Ports Group din Abu Dhabi a semnat un acord-cadru cu administrația portului Constanța, pentru a explora oportunități de investiții și dezvoltare în cel mai mare port al Mării Negre. Grupul își extinde prezența pe Coridorul Mijlociu, ruta care leagă China de Europa prin Asia Centrală, iar Constanța rămâne, în analiza mea, poarta naturală a reconstrucției Ucrainei. Capital din Golf, o rută comercială asiatică, nevoile logistice ale Kievului și infrastructura unui stat membru UE și NATO se întâlnesc într-un singur proiect, fără ca partenerii să fie aliați între ei. Logica se înscrie într-o idee pe care am numit-o a doua diagonală. Timp de trei decenii, Europa de Est a crescut pe axa Bruxelles-Washington, iar o a doua axă, care leagă ASEAN și Golful de regiune, poate completa ancorarea occidentală, pentru că restul lumii are nevoie de o poartă de intrare în Uniunea Europeană.

Cei trei C: conectare, complementaritate, catalizare

Inventarul relațiilor României este consistent: parteneriatul strategic cu Statele Unite, apartenența la UE și la NATO, raporturi importante cu Turcia, Israelul, Republica Moldova și statele din Caucaz, plus un potențial considerabil în Orientul Mijlociu și în Asia. Rămâne de măsurat câte dintre aceste relații se traduc în proiecte, în investiții, în piețe noi pentru companiile românești și în inițiative regionale. Diplomația este adesea redusă la fotografii oficiale și declarații stereotipe despre prietenii trainice și istorice. O relație bună este însă doar un potențial; relația activată este cea care produce putere.

Un reper de măsurare vine din experiența Finlandei: în perioada 2021-2024, exporturile clienților rețelei Team Finland au crescut cu 23%, față de 16% pentru evoluția generală a exporturilor. Pentru România am propus într-un articol precedent echipe de piață pentru 15-20 de state prioritare, fiecare cu un responsabil al rezultatelor și cu un tablou de bord al proiectelor de investiții atrase, al exporturilor noi și al companiilor introduse pe piață. Succesul se măsoară și prin poziția firmelor românești în afara țării. Ținta propusă era de 50 de multinaționale românești într-un deceniu. Diplomația ar fi folosită pentru a deschide ușile, dar companiile trebuie să fie pregătite să treacă prin ele.

Propun trei direcții de lucru. Conectarea înseamnă să știm nu doar cu cine avem relații, ci și cine cu cine este legat, unde se află capitalul, tehnologia și influența. Complementaritatea înseamnă parteneriate diferite construite în jurul acelorași priorități românești, precum energia, infrastructura, tehnologia, reconstrucția Ucrainei și internaționalizarea companiilor românești. Catalizarea înseamnă trecerea de la rolul de invitat la inițiativele altora la cel de inițiator, cu proiecte proprii, parteneri conectați de România și coaliții construite în jurul ei, astfel încât România să fie și printre cei care dau telefoanele, nu doar printre cei care le primesc.

Triunghiul România-Moldova-Ucraina oferă un teren de aplicare. Cooperarea trilaterală a început în 2022, cu o primă reuniune informală a miniștrilor de externe la Odesa, iar la 11 iunie 2025 a avut loc, tot la Odesa, prima reuniune la cel mai înalt nivel a celor trei state, în marja summitului Ucraina-Europa de Sud-Est. Pasul următor ar fi o diplomație economică comună, cu atașați comerciali români și moldoveni coordonați și o prezență trilaterală vizibilă la Berlin, Bruxelles, Londra și Washington. În relația cu India, un consiliu de afaceri CEE-India cu sprijin instituțional real și o filieră ministerială regulată ar permite avansul în paralel cu negocierile de la nivelul UE.

Un asemenea proiect depășește un mandat prezidențial sau orizontul tipic de timp pentru un guvern în România. El devine un proiect de stat, ca să nu spun de țară, care are nevoie de continuitate instituțională și de o colaborare mult mai strânsă între diplomație, mediul de afaceri, zona academică și societatea civilă în sensul cel mai larg. Din acest cerc fac parte și autoritățile locale și regionale. Diplomația economică subnațională nu mai este un monopol al statului: landurile germane, statele americane și provinciile chineze își trimit propriile misiuni economice în lume, iar județele și orașele românești care înțeleg schimbarea devreme pot compensa o parte din limitele nivelului național.

Concluzii

România nu are cum să joace rolul unei mari puteri și nici să împace conflictele lumii, dar poate deveni mai utilă partenerilor și mai eficientă în promovarea propriilor interese. Geografia, alianțele și relațiile există deja, iar ceea ce lipsește este ambiția de a le folosi și consecvența în implementarea proiectelor. În secolul XX, întrebarea decisivă era de partea cui te afli; în secolul XXI contează și pe cine poți aduce la masă.

Dacă întrebarea „cu cine ținem?” revine, răspunsul rămâne același: în primul rând cu România, apoi cu aliații, prin angajamentele asumate, și cu toți partenerii alături de care se poate construi ceva util pentru țară. România știe să fie prietenă cu mulți, iar de acum trebuie să devină indispensabilă, măcar pentru câțiva.