Roxy Chiriac: povestea reală a româncei care schimbă vieți în Uganda

Cine este femeia care inspiră și emoționează mii de oameni? Răspunde chiar ea într-un interviu acordat Cotidianul.ro.

Roxy Chiriac  a muncit de la 16 ani, a absolvit două facultăți și două mastere, a lucrat peste un deceniu în Londra. Tot ce face astăzi este construit pe ani întregi de muncă obișnuită, nu pe viralitate.

Și, totuși, ea spune despre ea că este un om cât se poate de normal. Un om cu defecte, cu frici, cu multe întrebări și cu momente în care nu se simte suficient de bun. Deși oamenii tind să o pună pe un piedestal pentru că văd doar câteva minute din viața ei pe internet, realitatea este că și ea se descurajează. Sau plânge și greșește, dar își vede defectele înaintea calităților.

Iubește călătoriile, liniștea, mersul pe jos cu rucsacul în spate, cititul, scrisul până la trei dimineața, muntele, rugăciunea și viața simplă. Cu toate acestea, nu o definesc nici zecile de călătorii prin lume, nici Africa, nici cărțile, nici Camino. Toate sunt consecința unui om care încearcă să trăiască sincer.

Cotidianul.ro: Cine este Roxy Chiriac dincolo de proiectele umanitare?

Roxy Chiriac: Sunt un om cât se poate de normal. Un om cu defecte, cu frici, cu multe întrebări și cu momente în care nu se simte suficient de bun. Cred că oamenii au tendința să mă pună pe un piedestal doar pentru că văd câteva minute din viața mea pe internet, dar realitatea este că și eu mă descurajez, și eu plâng, și eu greșesc și sunt primul om care își vede defectele înainte să își vadă calitățile.

Nu mă definesc nici zecile de călătorii prin lume, nici Africa, nici cărțile, nici Camino. Toate astea sunt doar consecința unui om care încearcă să trăiască sincer. Sunt un om care iubește foarte mult călătoriile, liniștea. Îmi place să merg sute de kilometri pe jos cu un rucsac în spate, îmi place să citesc, să scriu până la trei dimineața, să stau pe munte, să mă rog și să mă întorc mereu la o viață simplă.

Am lucrat de la 16 ani, am absolvit două facultăți și două mastere în România, dar am muncit peste un deceniu în Londra chiar în domeniile în care am terminat studiile universitare, iar toate lucrurile pe care le fac astăzi sunt construite pe ani întregi de muncă obișnuită, nu au apărut peste noapte.

Nu mă consider un exemplu. Încerc doar să fiu autentică.

Cotidianul.ro: Ce moment v-a schimbat definitiv direcția vieții și v-a împins spre scris, Camino, Uganda și implicare socială?

Roxy Chiriac: Nu cred că a existat o singură zi care mi-a schimbat viața. Au fost foarte multe dezamăgiri, multe pierderi, relații care m-au rănit, ani în care am alergat doar după serviciu, bani și stabilitate și în care, deși aveam aproape tot ce își dorește lumea, simțeam că îmi lipsește sensul.

Camino a fost momentul în care am rămas singură cu mine. Când mergi peste o mie de kilometri pe jos nu mai ai unde să fugi. Nu te mai ascunzi după telefon, după muncă, după oameni. Rămâi doar tu cu Dumnezeu și cu tot ce ai îngropat ani întregi. Iar Uganda mi-a schimbat complet perspectiva asupra vieții. Acolo am înțeles că omul poate fi extrem de sărac și totuși foarte bogat. Și invers. Scrisul a venit firesc. Nu m-am așezat niciodată la birou spunând: „vreau să scriu o carte”. Pur și simplu am simțit că unele experiențe trebuie lăsate undeva și poate, într-o zi, vor încuraja pe cineva. Iar mie mi-a plăcut foarte mult, de când eram mică, să scriu. Și acum am jurnale întregi păstrate.

Cotidianul.ro: Cum funcționează mecanismul prin care susțineți financiar copiii din Africa — ce înseamnă concret „taxele sunt integral plătite” și cum arată traseul banilor?

Roxy Chiriac: Încerc să fie cât mai transparent posibil. În momentul în care decid să înscriem un copil la școală, plata se face direct către școală sau prin persoanele cu care lucrez acolo și care merg fizic să achite taxele. Nu dau sau nu trimit bani părinților. Pe lângă taxă, urmează uniforma, încălțămintea, rechizitele și mesele copilului.

Când spun că taxele sunt integral plătite, înseamnă exact asta: copilul este înscris și are școala asigurată pentru perioada respectivă, de obicei pe un an de zile. Nu există situația în care să strâng bani și apoi să văd dacă reușesc sau nu.

De aceea evit să primesc donații atunci când nu este nevoie de ele. Dacă proiectul este deja acoperit financiar, prefer să le spun oamenilor să își păstreze banii până când apare o nevoie reală. Fondurile provin din contribuțiile unor prieteni, cunoștințe și oameni care au ales să aibă încredere în mine, iar de multe ori contribui și eu din resursele proprii. Indiferent de sursa banilor, mă asigur întotdeauna că există documente care atestă fiecare plată: contracte cu școala, facturi și chitanțe. Pentru mine, transparența nu este un detaliu, ci o datorie față de oamenii care au ales să mă sprijine. Consider că încrederea oamenilor valorează infinit mai mult decât orice sumă de bani.

Cotidianul.ro: Ce criterii folosiți pentru a decide ce copii sau familii sprijiniți, având în vedere că mulți nu cer ajutor din rușine sau demnitate?

Roxy Chiriac: Poate părea ciudat, dar de multe ori tocmai oamenii care nu cer ajutor ajung să fie cei pe care îi ajut. În Uganda am întâlnit foarte multe familii care nu mi-au cerut absolut nimic. Uneori nici măcar nu îndrăzneau să spună că nu au mâncare. Verific foarte mult înainte de a lua o decizie. Vorbesc cu oamenii din comunitate, cu pastorii, cu profesorii, cu persoanele care îi cunosc de ani de zile. Încerc să înțeleg dacă este o nevoie reală și dacă ajutorul pe care îl ofer poate schimba ceva pe termen lung.

Cotidianul.ro: Cum e viața în Uganda? Ce v-a impresionat cel mai mult la copiii ugandezi?

Roxy Chiriac: Viața este foarte simplă și, în același timp, foarte grea. Sunt locuri unde nu există apă curentă, unde femeile merg kilometri întregi după apă, unde un copil merge ore pe jos până la școală sau unde cineva muncește o zi întreagă pentru echivalentul a 5-7 lei.

Și totuși, rar am văzut atâta recunoștință. Pe mine nu m-au impresionat sărăcia sau lipsurile. Pe acestea le vezi în fotografii. M-a impresionat caracterul oamenilor. Copiii aceia știu să se bucure sincer. Nu se ceartă pentru cine primește mai mult. Nu aruncă mâncare. Nu consideră că li se cuvine ceva. Iar lucrul care m-a atins cel mai tare este că, deși au foarte puțin, împart fără să stea pe gânduri.

Cotidianul.ro: Ce le răspundeți celor care întreabă de ce ajutați Africa și nu România?

Roxy Chiriac: Le spun că întrebarea pornește de la o presupunere greșită. Oamenii văd doar ceea ce vor ei să vadă.

Înainte să ajung în Uganda am avut proiecte sociale în Londra, iar cu ani în urmă, chiar și în România și în Republica Moldova. Am ajutat oameni fără să filmez. Am făcut lucruri despre care nu a știut aproape nimeni. Nu cred că binele trebuie pus în competiție. Nu trebuie să aleg între un copil român și unul ugandez. Dacă Dumnezeu îți pune pe inimă să ajuți într-un anumit loc și ai posibilitatea să o faci cinstit, fă-o. Nu cred că dragostea are granițe.

Cotidianul.ro: Cum arată munca invizibilă din spatele proiectelor — nopțile nedormite, logistica, documentarea, verificările, responsabilitatea morală?

Roxy Chiriac: Cred că oamenii văd zece minute din ceea ce fac și cred că aceea este toată munca. În realitate sunt sute de ore pe care nu le vede nimeni. Iar cea mai grea parte nu este oboseala. Este responsabilitatea.

În momentul în care cineva îți trimite bani câștigați prin muncă și îți spune „am încredere în tine”, simți o responsabilitate enormă. Nu mi-e frică să pierd bani. Mi-e frică să nu pierd încrederea oamenilor. De aceea prefer de zece ori să spun „nu accept donații” decât să țin bani blocați fără să existe o nevoie imediată fără dovezi.

Dacă mai sunt chestii pe care vreți să le știe lumea despre dumneavoastră și eu nu le-am atins prin întrebări, vă rog să le adăugați.

Dacă peste ani oamenii își vor aminti ceva despre mine, sper să nu fie că am mers 1.300 de kilometri pe Camino, că am stat în Uganda sau că am scris niște cărți. Sper să își amintească faptul că am încercat să fiu un om cinstit și simplu.

Pentru mine, asta înseamnă să îți ții cuvântul chiar și atunci când nu te vede nimeni, să administrezi cu responsabilitate ceea ce ți-au încredințat alții, să recunoști când greșești și să faci bine fără să simți că ți se cuvin aplauze. La sfârșitul vieții, cred că nu voi regreta că nu am avut mai mulți bani sau mai multe aprecieri pe internet.

Aș regreta doar dacă aș fi trecut prin lumea asta fără să las câțiva oameni cu mai multă speranță decât aveau înainte să mă întâlnească.