Sarea românească – victima unor jocuri de interese oculte

Sarea de bucătărie este, probabil, ultima resursă naturală de la care ne-am putea aștepta să cadă victimă a unor jocuri oculte de interese. Și totuși, da, exact așa stau lucrurile!

Bătălia pentru rezervele de petrol și gaze naturale a schimbat deseori fața politică a lumii. Mai nou, conform unor scenarii conspiraționiste, stăpânirea și controlul rezervelor de apă potabilă vor fi următoarele motive ale unor posibile conflicte internaționale. La nivel mondial, prea puțin băgată în seamă, sarea de bucătărie nu este considerată încă o problemă deosebit de gravă. Dar este foarte posibil ca asta să se schimbe în viitoarele câteva decenii.

„Dumnezeu îți dă…“

Conform specialiștilor, în subsolul României există rezerve de sare care ar putea asigura consumul întregii omeniri pentru mai bine de o sută de ani. În anumite zone, zăcămintele întinse pe foarte mulți kilometri au grosimi de câteva sute de metri. Veacuri și milenii la rând, strămoșii noștri au folosit-o pentru toate nevoile lor gospodărești. Iar surplusul l-au vândut, pe bani buni, prin toate colțurile Europei. Apoi, în ultimul secol, în jurul sării de bucătărie s-a construit o veritabilă industrie, în care sarea era prelucrată conform unor tehnologii complexe în cadrul unor combinate chimice care produceau o întreagă paletă de produse numite, generic, „clorosodice“. Produsele asigurau consumul pe piața internă, dar mergeau foarte bine și la export. Probabil că ultimii ani ai „Epocii de Aur“ au fost și cei mai productivi în această privință.

„… dar nu-ți bagă în traistă!“

La scurt timp după căderea regimului Ceaușescu și mai ales după ce s-a găsit un deștept care să declare că întreprinderile construite pe vremea comuniștilor sunt doar niște mormane de „fiare vechi“, majoritatea vechilor întreprinderi s-au prăbușit ca la un joc de popice. Inclusiv întreprinderile care fabricau produse clorosodice. Mai mult decât atât, chiar și activitatea de extracție a sării s-a redus galopant. În ultimii ani, sarea se mai extrage doar din câteva saline deschise pe niște zăcăminte care sunt încă deosebit de bogate. Este vorba despre Slănic Prahova, Praid (jud. Harghita), Târgu Ocna, Ocnele Mari (Vâlcea), Cacica (jud. Suceava), Ocna Mureș (jud. Alba) și Ocna Dejului (jud. Cluj). În câteva dintre acestea, alături de activitatea de producție, s-a dezvoltat și un sector turistic, al cărui obiect este vizitarea unor galerii care nu se mai exploatează. În ceea ce privește activitatea de producție și toate cele legate de aceasta, majoritatea acestor saline sunt subordonate și coordonate de către Societatea Națională de Sare (Salrom).

Activitatea Salrom, sabotată de un management incompetent

„Schema OMV“ – copie la indigo

La un moment dat, păguboasa noastră politică economică în ceea ce privește exploatarea rezervelor de sare a fost la un pas de a o repeta pe cea din alte domenii. Prin anii 2006-2007, austriecii au încercat să pună mâna și pe zăcămintele noastre de sare după aceeași „schemă“ pe care au folosit-o în cazul OMV Petrom. Prin anul 2007, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), care deține 51 la sută din Salrom, a decis că a venit vremea să privatizeze și această companie. Atunci s-a elaborat chiar și un proiect de hotărâre de guvern privitor la această companie națională. AVAS a propus ca mai întâi să fie vândute cele mai rentabile active ale Salrom, iar banii obținuți să fie utilizați pentru rentabilizarea restului activelor mai puțin rentabile. Chiar dacă atunci când AVAS a supus planul de restructurare spre aprobarea Adunării Generale a Acționarilor Salrom, planul a fost inițial respins, la sfârșitul negocierilor, planul a fost totuși aprobat, în urma votului pozitiv dat de acționarul majoritar. În acea perioadă, firma Salinen Austria și-a anunțat intenția de a achiziționa Societatea Națională a Sării – Salrom. În condițiile în care atunci autoritățile române nu au formulat o strategie de privatizare, austriecii de la Salinen au prezentat propria lor variantă de preluare. Ei voiau să cumpere salinele cu tot cu bazele de tratament existente într-unele dintre ele, baze care, atrăgând un mare număr de turiști, sunt ele însele o sursă bogată de venituri. În mod neașteptat, oferta făcută de austrieci a fost sprijinită și de liderii sindicali de la Romsal, unul din cele două sindicate din Salrom. În aceste condiții, aproape că nici nu mai contează că o parte dintre acei lideri s-au plimbat prin Austria, pe banii celor de la Salinen. Dar, spre deosebire de OMV Petrom, în cazul Salrom nu au reușit să preia controlul asupra resurselor românești de sare. Astfel că acum Ministerul Economiei deține 51 la sută din capitalul social al Salrom, iar Fondul Proprietatea SA deţine restul de 49 la sută.

Raportul Curții de Conturi

Spre sfârșitul anului trecut, Curtea de Conturi a României a publicat „Sinteza Raportului de audit al performanței privind concesionarea resurselor minerale ale țării în perioada 2011-2015“, care face referire la modul în care s-a efectuat exploatarea resurselor minerale raportat la interesele statului român. Printre altele, în acel document public se menționează faptul că inspectorii Curții au constatat cazuri în care comercializarea resurselor minerale s-a făcut cu încălcarea legilor în vigoare. Inclus în capitolul dedicat resurselor minerale, Raportul face referire la cazul Societății Naționale a Sării, care, pe de o parte, a livrat sare pentru întreţinerea infrastructurii rutiere naţionale (achitată din fonduri alocate de la bugetul de stat) la preţuri de peste două ori mai mari decât preţurile de livrare la export (Ungaria, Serbia), iar pe de altă parte, a refuzat în mod constant să achite redevenţa în cuantumul prevăzut de legislaţia în vigoare. Iar asta s-a petrecut ca urmare a deciziilor luate de reprezentanţii AGA şi ai Consiliului de Administraţie. În schimb, în ceea ce privește exportul de sare, Curtea de Conturi menționează că, în perioada 2010-2012, SNS SA a livrat la export produsul „sare pentru drumuri“, conform contractelor încheiate cu partenerii externi, la prețuri cuprinse între 14,5 și 21 euro/tonă, așadar, la prețul de la poarta salinei – preț care nu acoperă nici măcar costurile de producție. Dar și că aceeași societate a livrat către CNADNR SA tot „sare pentru drumuri“ la prețuri cuprinse între 36,76 şi 39,36 euro/tonă. Între 2013 și 2015, SNS SA a livrat pentru export același produs la prețuri cuprinse între 20,2 și 29,2 euro/tonă, prețuri la care nu erau acoperite nici măcar costurile de producție. Iar în aceeași perioadă, a livrat către CNADNR același produs la prețuri cuprinse între 39,7 și 44,6 euro/tonă. Așadar, din motive neclare, SN a Sării a preferat să vândă ieftin la export și să vândă mult mai scump pentru consumatorii interni.

Nicolae Văcăroiu, preşedintele Curţii de Conturi

Vai de redevența voastră!

O altă problemă constatată de Curtea de Conturi se referă la achitarea redevenței cuvenite statului. În perioada cuprinsă între anii 2010 și 2013, SN a Sării SA a calculat redevenţa la un procentaj de 2 la sută din valoarea producţiei miniere, la nivelul stabilit în licențele miniere. Dar nu a mai reactualizat valoarea acesteia conform prevederilor Legii nr. 262/2009 și a OUG nr. 102/2013, potrivit cărora societatea avea obligaţia să aplice o redevenţă pe unitatea de producţie minieră în cuantum de 0,08 euro pentru sare. Pentru perioada 2010-2013, ANAF a recalculat redevența minieră datorată bugetului de stat de către SN a Sării SA, stabilind o diferenţă de redevenţă minieră necalculată şi neachitată la bugetul statului de 30.690.354 lei, la care se adaugă dobânzi/majorări de 14.858.530 lei plus penalităţi de întârziere cifrate la 4.570.293 lei. Iar în anul 2016, SN a Sării SA a achitat diferenţa de redevenţă minieră în valoare de 38.102.686 lei. Pentru perioada cuprinsă între 1.01.2014 și 31.12.2015, Curtea de Conturi a recalculat redevenţa minieră datorată bugetului de stat de către SN a Sării SA și a stabilit o diferență de 20.035.618 lei, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere în valoare totală de 16.890.757 lei, compusă din dobânzi cifrate la 10.134.454 lei plus dobânzi și penalități de încă 6.756.303 lei.

Deşi sunt unele dintre cele mai profitabile obiective turistice, salinele nu reuşesc să salveze compania de la faliment

Un director penal

În perioada februarie 2014 – noiembrie 2015, pe vremea când deținea portofoliul Ministerului Economiei, actualul premier Mihai Tudose a decis numirea lui Alexandru Duca, la bază inginer de transporturi, în fruntea Salrom. Ulterior, cercetările organelor de control au scos la iveală o serie de ilegalități pe care Duca le-a comis aproape „pe bandă rulantă“. Ilegalități în urma cărora el s-a „pricopsit“ cu o plângere la DNA. Potrivit acesteia, Alexandru Duca, directorul Salrom, „a micșorat drastic cheltuielile de producție, reparare și întreținere utilaje, punând în pericol menținerea capacității de producție a societății, precum și dezvoltarea pe viitor“. Astfel, cheltuielile de producție ale societății au fost în anul 2015 cu 48 la sută mai mici decât în 2014, în condițiile în care producția fizică în anul 2015 a fost cu 12 la sută mai mare decât în anul 2014. Iar investițiile propuse pentru anul 2015 au fost executate în proporție de 32,9 la sută, constituind astfel un adevărat sabotaj la adresa societății. Aceste acțiuni au fost făcute cu acordul Consiliului de Administrație, unde Fondul Proprietatea pretinde, an de an, un profit cât mai mare pentru a-și lua dividende cât mai mari din profit. În anul 2016, a propus, pentru el și pentru membrii CA și AGA, o creștere salarială de 15 la sută. În schimb, pentru angajații societății a lăsat să i se scurgă printre degete o creștere salarială pricăjită, de numai 0,6 la sută. De asemenea, în cursul anului 2015, Duca nu a luat niciun fel de măsuri pentru a îmbunătăți activitatea sucursalelor Cacica și Ocna Mureș. Iar asta a adus statului român un prejudiciu de 24.090.234 de lei. Tot el mai este acuzat și că ar fi modificat „organigrama societății, cu scopul vădit și declarat de a scăpa de profesioniștii care i se împotriveau cu argumente tehnice și economice, modificând direcții, compartimente și sectoare, distrugând tot ce funcționa în societate și sucursale, sabotând activitatea lor economică“. Iar acestea nu sunt singurele acuzații care i se aduc. Duca a mai fost suspectat că „nu a respectat Hotărârea Curții de Conturi a României din Decizia 18/31.05.2013, precum și Actele de control ANAF din anul 2015 cu privire la plata diferenței de redevențe miniere datorate statului pentru perioada 2009-2012, în valoare de 50.119.000 de lei, dar și diferența de drepturi salariale acordate ilegal salariaților, în aceeași perioadă, în valoare de 32.239.000 lei“. Neplata acestora s-a făcut în mod deliberat, cu sprijinul Consiliului de Administrație, pentru a nu diminua profitul societății pe anul 2015, profit care, nediminuat, a dus ca directorul general să obțină un venit de 355.000 lei în anul 2015 (s-a plătit performanța de realizare a profitului conform contractului de mandat, în condițiile în care are un are salariu fix lunar de 14.500 lei și pe criterii de performanță încă 14.500 lei lunar). Salarizarea angajaților s-a făcut și în anul 2015 fără a se ține cont de Hotărârea Curții de Conturi, plătindu-se în cursul acelui an drepturi necuvenite în valoare de 12.345.678 de lei. Acest lucru l-a făcut pentru a-și asigura sprijinul Federației Sindicale Salroca pentru a fi păstrat în funcția de director general. Tot pentru a-și fideliza o serie de angajați și lideri de sindicat, a acordat prime ilegale în valoare de 654.000 lei. Iar în anul 2015 a angajat 35 de persoane la sediul central al societății, pe niște salarii uriașe. Tot în anul 2015, câștigul mediu la sediul central a fost de 8.120 lei, în timp ce la sucursale a fost de numai 2.015 lei. Anchetatorii au stabilit că oamenii de la sediul central îi ofereau lui Duca diverse sume de bani, prin intermediul unor contracte de consultanță oferite de o firmă a unui apropiat al lui Duca. În lumea civilizată asta se numește „para-ndărăt“. Dar în subordinea lui Duca asta este un lucru normal. Este drept că DNA a anchetat aceste probleme de la Salrom. Dar, deocamdată, nu s-a auzit despre un dosar deschis pe numele lui Duca, dosar care să fi ajuns pe masa judecătorilor.

Indiferența guvernanților

Sarea pare un produs banal, dar în jurul ei se derulează afaceri de zeci și sute de milioane de lei. În acest domeniu, marea noastră problemă este că, în ciuda imenselor zăcăminte existente, niciuna dintre guvernările postdecembriste nu s-a ocupat să protejeze producția autohtonă de sare. Un lucru este clar: de mulți ani România importă sare, la niște prețuri destul de „piperate“. Este drept că și exportăm. Dar o facem la niște prețuri care deseori sunt mai mici decât costurile de producție. Se știe deja că, de ani buni, în Dobrogea și în Moldova, peste 90 la sută din consumul de sare al populației e asigurat prin importuri, mai ales din Ucraina. Dar și din Austria, care aproape că și-a epuizat propriile rezerve. În ultimii cinci ani, importurile de sare au crescut de mai bine de zece ori, ajungând la circa 150.000 de tone anual, din care peste 100.000 de tone au fost destinate consumului casnic. La un moment dat, pe vremea când era director la Salrom, Marcel Nicolaescu (foto) a arătat cu degetul către autoritățile de control, de la Vamă până la organizațiile de protecție a consumatorului. În același timp, i-a acuzat și pe ucraineni de spionaj economic. „Sarea din Ucraina vine la un preț la jumătate din al nostru, pentru că, la vamă, din 25 de vagoane, dacă sunt declarate două sau trei. Restul intră în țară fără achitarea taxelor cuvenite. Intră pe partea de Est, au tot felul de societăți-fantomă, unde, în condiții total improprii, prin apartamente, în ligheane, le împachetează în tot felul de ambalaje necorespunzătoare… Am sesizat degeaba autoritățile în privința practicilor ilegale de import ale ucrainenilor. Am reclamat faptul că sarea ucraineană nu e împachetată igienic și a venit Oficiul pentru Protecția Consumatorilor și ne-a amendat tot pe noi, că nu era sarea cu nitrit de la Cacica bine omogenizată. Am încercat să scădem prețul chiar sub cel de producție, doar să-i eliminăm pe ucraineni. Imediat ce am scăzut prețul sub al lor, ei au scăzut și mai mult. Au trepăduși pe lângă toate sucursalele mele, de unde obțin toate informațiile despre cum stau cu costurile!“

Tot Marcel Nicolaescu a mai acuzat statul ucrainean care poate să practice dumping-ul, datorită subvențiilor acordate de guvernul țării vecine pentru transport și celelalte cheltuieli aferente. Iar asta, în condițiile în care aici, la noi acasă, doar costul transportului sării ajunge să fie peste jumătate din prețul la care aceasta se vinde în magazine. O situație deosebit de încâlcită, care a fost sesizată de către diverse instituții, de la ANAF până la Corpurile de control ale prim-miniștrilor din ultimii ani și de la Ministerul Economiei la Poliția Economică, Parchet și chiar DNA. Dar asta a fost tot. Despre respectivele anchete nu s-a mai auzit mare lucru. Iar în ciuda acestor sesizări, industria sării din țara noastră se sufocă lent, din cauza indiferenței autorităților noastre, care, printre multe altele, permit concurența neloială a producătorilor din străinătate.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.