„Şcoala românească produce tâmpiţi… Eu de ce aş vota un tâmpit?”

România mea: „Ţara controverselor!”

Mi se spune că sunt un copil îndrăzneţ aflat pe treptele maturizării… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea să decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic o dată binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, această ţară teribil de simplă şi frumoasă, trecută adesea prin focurile unor războaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamată şi blamată, şi oacheşă, cu oameni care visează să trăiasca în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei…

Este ţara mea, ţara scăpată din mână ce se îndreaptă spre un declinul sadic creat de propriile mentalităţi? Ar fi absurd să pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în măsură să învinuiesc ţara pentru nimic, ci doar să atrag atenţia către „umilul” megieş român.

Este cert faptul că într-o zi voi putea părăsi această ţară… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fără cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţară perfectă? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împărţit bucurie, tristeţe, am învăţat să iubesc, să dau frau liber imaginaţiei, să cred în forţele proprii, să mă exprim, să ajut, să caut răspunsuri, să ignor, să sper că într-o zi, eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţară ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

Mă simt prinsă în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzăpezite iarna, prin adierea florilor de primavară, cu aerul ei de fecioară adormită de bogăţia verii şi dezmierdată de o bătrână toamnă târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivată cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtăm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene, deşi glasul biroului şi ora 7 pândesc perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uită să trăiască, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau păreri tardive, puse faţă în faţă cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilităţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul că pentru clasa politică suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţa înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, că noi deşi nu avem suficiente case… construim monumente, că bunele maniere par a se găsi la intelectuali sau în aparenţă la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni că la capătul sărăciei se află viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul că fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagă naţiune ce ne căutăm valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţă care să nu se transforme în tipul de hrană făra condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamant. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel Romania decât ca locul unde copiii sunt învăţaţi să vorbească româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mână în grădiniţe, apoi la şcoală.

Dacă m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţă aş şti să răspund: din Vaslui, de pe o stradă anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fără nicio noimă, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mă uit în oglindă analitic, cred că arăt bine, părul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamă. Cobor scările prudent, mi-e teamă să nu alunec, a spălat proaspăt femeia noastră de serviciu. La capătul culoarului deja zăresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultă muzica pusă în casă, de afară. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine să nu exclame : „Ce dracu or face ăştia toata ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucată de pâine!”. În naivitatea ei, speră… să nu ajung şi eu ca ei.

Înaintez spre ieşirea din scară. Vali, un urecheat ciudat, mă salută zâmbind cu gura plină de seminţe. Schiţez un zâmbet, mă mai întreabă ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc să aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mă întreb dacă vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la română, sau s-o fi străduit la matematică. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arătat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptări o fi având de la ei nişte mămici nedormite? Unde, pe ce scară a societăţii ar trebui să-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuită, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lăsaţi de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoală, mă gândesc brusc la ce aş vrea să mă fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala românească scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţă! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modă să te tratezi in străinatate”… Toate fetele de vârsta mea vor să se facă modele sau… nu ştiu… Ceva care să le aducă mulţi bani şi faimă.

Îmi atrage brusc, deodată, atenţia un afiş de publicitate rupt. Încă se mai observă zâmbetul „ca pentru poză” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mă întreb, n-o fi şi el un produs al scolii româneşti. Dacă da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul către şcoală e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu să văd ceva, o părticică din ţara asta. În acest moment văd o femeie cărând o sacoşă, însoţită de soţul care fumează o ţigară… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

Gina-Camelia-ROMAN
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui 2011….

…24 octombrie 2012

Cine eşti tu, Gina Camelia Roman?

Sunt o fată de 18 ani care locuieşte în Vaslui. Un copil obişnuit, locuiesc împreună cu mama mea, nu prea mai am timp de nimic pentru că învăţ foarte mult, fiind acum în clasa a XII-a, îmi rămân cenaclul, scrisul, ieşitul în parc …

Cluburi, fiţe, nimic…?

Nu… he, nu sunt făcută pentru cluburi. Nu mă pasionează, consider că dacă citesc o carte bună, filosofică sau pshiologică, sau dacă „bloggăresc” pe unde trebuie, sunt mult mai câştigată. Poate şi datorită acestui lucru am ajuns să scriu, zic unii, destul de bine.

Spuneai în eseu că vei pleca din ţară. De ce-ai pleca, de ce-ai rămâne?

Aş pleca pentru că oportunităţile sunt mult mai mari şi nu mi-aş mai pune problema zilei de mâine… Aici suntem la limită cu banii. De ce n-aş pleca? Pentru că mă simt legată de locurile în care am copilărit, de familie şi prieteni.

Ai vreo ţintă anume?

Cred că modelul norvegian, la un mic plan de-al meu fantastic, ar fi cel mai bun, acolo aş merge la şcoală. La Medicină… Apoi cred c-aş lucra ca doctor în Germania sau în Austria.

Ce-ar trebui să ţi se ofere aici ca să rămâi sau să mergi la studii şi-apoi să te-ntorci?

Puţină apreciere. Asta ar fi cea mai mare mulţumire a mea.

Dor pe undeva discrepanţele din socialul pe care-l trăieşti?

Da, dar de fiecare dată mă consolez cu gândul că este esenţial ce ai în minte, şi nu în pungă. Principalul este cum gândeşti şi uneori acest lucru contează mult mai mult decât banii, decât hainele sau decât orice altceva.

Să revenim la eseu. Cum ţi se pare România la un an distanţă de momentul în care l-ai scris?

Acum când îl recitesc, cred c-am fost un pic cam dură. Realitatea este aceeaşi, doar că am mai găsit între timp şi alte părţi bune.

Ce te supără în viaţa de zi cu zi?

Mă supără că oamenii de calitate nu sunt apreciaţi, nu sunt băgaţi în seamă. Mă supără că nu vrem, sau nu suntem în stare, să ne păstrăm ca naţiune. La nivel mai mic, să luăm de exemplu televizorul, pentru mine aproape că nici nu mai există. Au ajuns multe emisiuni să fie făcute în batjocură, să abordeze subiecte jalnice… Apoi cu politica, am ajuns dintr-o privire să-mi dau seama cine în ce tabără e. Se poartă un război politic de asemenea la un nivel sub orice critică.

Apoi apatia. Prietenii mei sunt calaţi pe alt principiu. În general devin individualişti, se concentrează doar pe cariera lor, ies cumva din social, îşi creează o lume paralelă.

De ce întâmplă asta?

Pentru că am rămas doar cu speranţa şi poate pentru că aşa au fost educaţi de către părinţi, poate ca o formă de rezistenţă. Citeam de curând că părinţii noştri plătesc pensiile bunicilor, că generaţia noastră va trebui să le plătească părinţilor, dar oare noi vom mai ajunge la pensie?

Şi cum ar putea fi „revigorată” această generaţie a ta, cum ar putea fi impulsionată să rămână şi să se conecteze la realitatea românească?

Cred că printr-o bună instruire, prin prezentarea unor modele adevărate care să aibă un cuvânt de spus şi care să explice cum funcţionează socialul şi de ce e mai bine într-un fel sau altul. Să ne spună că suntem o nouă generaţie care vine cu idei noi şi că viaţa noastră nu va fi cea pe care o vedem acum. Eu încă mai cred în adevăraţii oameni de cultură, mai cred chiar în profesorii noştri. Chiar am rămas profund impresionată de profesorul meu de geografie, care şi-a dedicat întreaga viaţă studiului, un adevărat model.

Rămâi optimistă?

Da, România parcă nu mai doare atât de tare atunci când te-nvârţi în jurul propriei axe, atunci când îţi faci planurile pentru viitor, însă cred că doare rău atunci când ieşi în lume. Rămân optimistă, pentru că dacă acest eseu a fost apreciat înseamnă că există oameni care gândesc ca mine şi dacă eu, ca şi copil, m-am gândit la aceste lucruri, înseamnă că există şi alţii crescuţi în acest spirit, la fel de visători, la fel de săritori…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.