La sfârşitul anului trecut au fost lansate, la Geneva, volumele „Grisélidis curtezană”, de Jean-Luc Henning, şi cartea scriitoarei Grisélidis Réal, „Mémoires de l’Inachevé”.
„Niciun act nu este rezonabil dacă nu este dictat din adâncul nostru, de dorinţele noastre ascunse.” Este „profesiunea de credinţă” a scriitoarei şi pictoriţei Grisélidis Réal, numită de un critic literar „Regina trotuarului”.
Dispărută în 2005, ea a fost, în egală măsură şi fără posibilitate de disociere, scriitoare şi prostituată, reuşind să exprime într-un stil remarcabil ceea ce în mod obişnuit nu se spune. Corespondenţa ei, reeditată, se constiuie într-un adevărat portret.
„Cu alură de regină, în şort de blană şi ciorapi aurii, părea să nu vadă nici bărbaţii care o urmăreau cu privirea, nici saluturile nopţii. Oricum clienţi avea. Nu porţi un asemenea prenume, scos parcă dintr-un basm de Perrault, ca să fii anonimă.” A mers toată viaţa, ca o dansatoare, pe linia subţire care desparte decenţa de scandal. În plină epocă feministă, a dat o definiţie cinică acestui ideal: „O feministă este o prostituată fericită. S-ar putea adăuga: şi o femeie”. Afirmaţie care „nu se face”.
S-a născut în 1929 la Lausanne, în familia unor profesori. La 6 ani pleacă în Egipt, unde tatăl ei conducea o şcoală, şi apoi în Grecia. Acesta moare când ea avea 9 ani. Revenită în Elveţia cu mama sa, primeşte o educaţie rigidă împotriva căreia se revoltă. Urmează Şcoala de Arte Decorative de la Zürich. Se căsătoreşte la 20 de ani, are un fiu, se desparte de soţ. Are un al doilea copil, încercarea de a-şi reface mariajul înseamnă al treilea, dar urmează divorţul, şi un al patrulea fiu. Se îndrăgosteşte de un afro-american schizofrenic şi pleacă cu el şi cu doi dintre copii în Germania. Confruntată cu violenţa iubitului, fără niciun fel de resurse materiale, decide în 1961 să se prostitueze. O va face la început ca mijloc de supravieţuire, apoi îşi asumă această „cea mai veche profesie din lume”, pe care o practică până în 1995, devenind chiar militantă pentru drepturile prostituatelor. Ţine ca pe actele ei să fie trecut nu numai scriitoare, ci şi peripeteticiană. De altfel, pe uşa apartamentului, scrie sub numele ei: „Scriitoare, pictoriţă, prostituată”.
Clotilde Ramondou în spectacolul Clienţii
La început i-a fost, aşa cum mărturiseşte, ruşine. În 1959 se afla în Elveţia, avea 30 de ani, copii de hrănit şi un singur plămân. A fugit din sanatoriu. A întâlnit un bărbat, s-a culcat cu el şi a câştigat 100 de franci. Visa însă să fie o persoană serioasă şi să găsească „un bărbat cu care să împartă totul, muzică, poezie, copii”, aşa cum îi spunea în acel an, într-o scrisoare, prietenului ei, poetul elveţian de limbă franceză Maurice Chappaz. Nu avea să aibă nimic din toate acestea. Îşi urmase amantul în Germania, a cunoscut acolo închisoarea, mizeria, dar şi-a făcut o deviză din afirmaţia: „ Să arăţi că totul este viu în tine şi că morala nu ucide nimic, dar nici imoralitatea”.
A scris toată viaţa. Într-un text din 1971, publicat în „La Gazette de Lausanne”, intitulat „Pourqoi j’écris” (De ce scriu), nota: „Niciun act nu e rezonabil dacă nu ţâşneşte din interiorul nostru, născut din dorinţele noastre ascunse. Trebuie să le pui în cuvinte ca să nu mori”. O altă scriere autobiografică, intitulată „Noir est une couleur” (Negrul este o culoare), povesteşte dragostea pătimaşă şi coborârea în infern. Furie, dorinţă, dragostea pentru dragoste. Nu se temea de excese. Era o creatură medievală, un fel de Melusină atrasă de zonele de umbră. Şi-a publicat primele texte în revista „Ecriture”. „Negrul este o culoare” (1974) frapează prin combinaţia de tonuri: violenţă lirică, scatologică, hiperrealism, onirism, opunând două lumi: cea a ordinii şi cea a spontaneităţii, cea burgheză şi cea a ţiganilor. Acelaşi registru stilistic se păstrează şi în „Le passé imaginaire”, publicată în 1992. Opera ei literară cuprinde articole, proză scurtă, poeme şi două volume de corespondenţă cu Jean-Luc Henning („Trecutul imaginar” şi „Sfincşii”, apărut postum la Editura Verticales din Paris în 2006). Tot postum au fost publicate o culegere de poeme, „Foc şi sânge”, şi jurnalul pe care l-a ţinut în închisoare, intitulat „Mai trăiesc?”.
Diana şi sexul îngerilor, pictura de Griselidis Real
Grisélidis Réal a transformat trotuarul în grădină. „Noaptea, scria ea, femeile stau unele lângă altele ca un strat de flori”. Ca un antropolog, îşi clasifică clienţii în funcţie de ţara din care provin. Iubeşte bărbaţii cu laşităţile, cu mizeria lor, cu galanteria şi cu tristeţea lor. Îi cunoaşte până în vârful unghiilor. Ştie care dintre ei vrea o oglindă, care doreşte un cuvânt blând, o palmă sau muzică de jazz… Unii îi sunt fideli de mulţi ani, alţii o caută peste tot la fiecare plecare a ei. De-a lungul anilor, Grisélidis Réal a ţinut un registru, publicat sub numele „Carnet de bal”, pe care îl numea „Biblia mea”. Este o listă aiuritoare de prenume masculine însoţite de maniile lor. Unii au parte de trei rânduri, alţii de trei pagini.
În prefaţa la „Grisélidis curtezană”, scriitorul şi jurnalistul Jean-Luc Henning aminteşte că şi Jean Genet avea un carnet negru în care nota numele derbedeilor iubiţi, despre care şi vorbeşte în „Jurnalul unui hoţ”.
Această libertate a moravurilor a costat-o. Autorităţile i-au luat copiii, poliţia de moravuri o urmărea tot timpul. Îşi ura ţara natală, Elveţia, „calvinistă şi curată”, şi burghezia, mediul ei de extracţie.
Personalitatea ei a fascinat o seamă de alţi scriitori şi oameni de teatru. În 2010, la Festivalul de la Avignon, la „Théâtre des Halles” a fost prezentat spectacolul „Luptele unei regine”, pus în scenă de Françoise Courvoisier, cu Françoise Courvoisier, Judith Magre, Magali Pinglaut. Dramatizarea se baza pe cărţile lui Grisélidis Réal, „Suis-je encore vivante. Journal de prison”, „Passé imaginaire” şi „Les Sphinx”.
Griselidis Real, militantă pentru drepturile prostituatelor
Un alt spectacol pe textele ei a fost realizat de Nicolas Kerszenbaum, care a semnat şi adaptatea şi scenografia, cu Magali Montoya şi Raphaël Mathon, spectacol pe care criticul de la „Libération” îl caracteriza drept „Drôle, violent et tendre” (Amuzant, violent, tandru).
Între 3 şi 21 ianuarie, anul acesta, la „Théâtre de la Villette” din Paris, este reluat un al treilea spectacol: „Clienţii”, adaptare a „Carnetului de bal” de către Clotilde Ramondou
„Scriitoarea, pictoriţa şi prostituata” Grisélidis Réal a murit de cancer la 75 de ani. „Noi, prostituatele, vom merge direct în paradis pentru că infernul l-am trăit deja.” E dificil de spus dacă este aşa. În orice caz, în pofida unor revolte, Grisélidis Réal a fost înmormântată în „Cimitirul Regilor” din Geneva, un fel de Panteon al oraşului, alături de actorul François Simon, de scriitorul Jorge Luis Borges şi de… Calvin.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.