Scrisoare deschisă adresată preşedintelui României

Domnule preşedinte,

Sunt colonel în rezervă Daniel-Horia ILIE. Am solicitat şi mi s-a aprobat ieşirea din rândul cadrelor active ale Armatei la sfârşitul lui februarie 2009, după o cariera militară de 28 ani, 5 luni şi 7 zile, dar intrând la liceul militar la 14 ani (cred că ştiţi că 4 ani de liceu militar nu se adună la vechime, deci eu nu am stat lângă fusta „mămicuţei” mele până să termin măcar această formă de învăţământ) şi adunând, datorită grupelor speciale de muncă (cred că ştiţi şi ca asta înseamnă muncă în condiţii nu tocmai uşoare, adică nu la birou şi nu în buricul târgului) încă 8 ani, 8 luni şi 20 zile. Adică în total 37 ani, 4 luni şi 3 zile, rotunjiti la 37 ani. Sunt decorat cu „Virtutea Aeronautică” în grad de cavaler şi în grad de ofiţer şi cu „Meritul Militar” clasa I de preşedinţii României, inclusiv de dumneavoastră. Deşi am îndurat umilinţa impusă de Guvernul României şi am depus documentele pentru recalcularea pensiei, din care evident lipsesc 62 de luni (ca şi cum eu aş fi dezertat), nu am primit încă decizia de pensie, deci nu ştiu dacă pensia mea va creşte sau va fi diminuată. Ce pensie am primit in îanuarie? O sumă reprezentând 41% din suma primită în decembrie 2010.

Vă scriu abia acum pentru că am aşteptat, recunosc cu o speranţă care s-a dovedit din păcate deşartă, să interveniţi şi să readuceţi ordinea în haosul creat de slujitorii dumneavoastră prea-supuşi, „domnii” Boc şi Oprea, în domeniul pensiilor militare.
Am să fiu scurt şi la obiect, pentru că sunt militar şi politicos, din respect pentru instituţia prezidenţială, considerând în acelaşi timp că, deşi nu meritaţi să ocupaţi fotoliul respectiv, sunteţi obligat să mă ascultaţi. De ce să mă ascultaţi? Pentru că sunteţi, la fel ca şi mine, cetăţean al României, dar care, spre deosebire de mine, sunteţi plătit pentru a vă îndeplini atribuţiile şi din impozitele pe care le plătesc eu din pensia mea „nesimţită”.
În primul rând, doresc să vă spun că nu sunt aliniat politic, că nu sunt afiliat la niciun sindicat şi că nu sunt manipulat nici de „moguli” şi nici de opoziţie (am învăţat nu numai să mă feresc pe mine, dar şi pe alţii de manipulare şi, de aceea, înţeleg perfect manevrele dumneavoastră şi ale guvernului de a ridica românii împotriva românilor, pentru că, între alte funcţii, am fost la un moment dat ofiţer 2 cu contracararea acţiunilor de război psihologic ale adversarului). Vă spun asta pentru a vă asigura că cel care vă scrie o face doar pentru că se simte umilit, dezonorat, minţit cu neruşinare, supus încercărilor de manipulare şi prostire de către instituţiile statului prizoniere în mâinile unor neaveniţi, îngrijorat de soarta sa şi a ţării şi, îngrozitor de trist, fără speranţa de mai bine. Deci nu fac jocul nu ştiu cui, nu servesc cine ştie ce interese oculte şi nu vreau să atentez la suveranitatea statului, liniştea să internă sau democratia constituţională (la a cărei instituire eu am ajutat, iar dumneavoastra, nu).

În al doilea rând, doresc să vă spun că dumneavoastră sunteţi cel care minţiţi în faţa poporul român atunci când spuneţi că militarii care au trecut în rezerva începând cu 1998 până în 2009 au trecut în rezervă pentru că au vrut ei.
Nu, domnule preşedinte! Majoritatea covârşitoare au trecut în rezerva pentru că au fost daţi afară, pentru că ţara le-a cerut-o şi în condiţiile create de ţara lor, chiar dacă au făcut rapoarte pentru că aşa le-au spus cadriştii să facă (dacă nu făceau rapoarte, ar fi fost daţi afară oricum, pierzând însă, vă citez, şi „miliardul”; însa atenţie, nu uitaţi că şi alte categorii profesionale au primit salarii compensatorii, poate nu la fel de consistente, dar tot pe acolo). Şi nu vă spun asta din auzite. Am fost comandantul a trei unităţi desfiinţate (pentru ştiinţa dvs., am şi înfiinţat două) şi am lucrat un an în compartimentul personal şi mobilizare al unei divizii aeriene în plină reformă a organismului militar. Am văzut, domnule preşedinte, privirea din ochii subordonaţilor şi colegilor mei când le-am adus la cunoştinţă ordinele de desfiinţare, am simţit la unii teama, iar la alţii deznădejdea că erau aruncaţi pe drumuri la 40 de ani cu familiile lor, cu o pensie mică şi, mulţumim „Măriei sale poporul român”, cu o speranţă slabă – soldele compensatorii (ce să facă cu ele mai întâi – să mănânce ei şi ai lor mâine, să intre în lumea afacerilor pe care nu o cunosc pentru că nu au lucrat în întreprinderile de comerţ exterior ale statului comunist sau la reprezentanţele sale comerciale de aiurea, pentru că atunci când alţii făceau afaceri, bişniţă în port sau taximetrie, ei erau de strajă, şi asta până când, până când în sfârşit găsindu-şi o slujbă la vreo primărie sau vreo şcoală din cine ştie care cătun, au venit „înţelepţii” PDL care au interzis cumulul pensiei cu salariul?). Am văzut lacrimile din ochii lor la festivităţile de desfiinţare a unităţilor de care erau mândri pentru că acolo erau munca, viaţa, sănătatea, chinul şi bucuria lor (pot să vă ofer casete video ca probe) şi i-am condus şi i-am stimat, înţeles şi iubit atunci când au tăiat ceea ce cu mâinile lor construiseră. Când şi-au dărâmat cu mâinile lor visele şi viitorul, intuind parcă ceea ce avea să li se întâmple: să ajungă nişte „asistaţi social”. Ce a făcut societatea pentru cei antrenaţi să ucidă şi pregătiţi să moară pentru ţara şi poporul lor în momentul în care li s-a spus că nu mai este nevoie de serviciile lor şi s-au întors printre civili? Asistenţă psihologică pentru reintegrare? Nu! Reconversie profesională? Nu! Le-a dat o pensie şi salarii compensatorii şi ei au înţeles că atât se poate, şi-au înghiţit şi amărăciunea, şi frustrarea, şi-au luat soarta în mâini şi au plecat.
Mai sunt cei care au ieşit la cerere, dar care prin plecarea lor au lăsat loc altora care ar fi trebuit să plece. Aceştia au fost poate cei mai valoroşi specialişti ai organismului militar, care sătui de lefuri proaste, de desconsiderarea societăţii ale cărei valori s-au întors cu susul în jos, ale căror idei şi principii au fost călcate în picioare de şefii lor limitaţi intelectual şi politic, fără coloană vertebrală şi fără valoare, dar promovaţi în funcţiile lor tocmai de aceea şi care, pierzând orice speranţă de mai bine, au plecat, având sau nu o alternativă în viaţa civilă. Pe aici pe undeva sunt şi eu.

Am plecat din două motive: 1) pentru că am fost operat de două ori pe coloana vertebrală şi am câteva şuruburi în ea ca să ţină (cred că intuiţi că cei, hai să spunem, numai 32 de ani efectiv în uniformă au contribuit şi ei cu ceva la asta, nu?) şi 2) fiindcă, asemeni colegilor mei, eram scârbit de bătaia de joc faţă de organismul militar, manifestată în primul rând de clasa politică, prin bugete din ce în ce mai proaste, insensibilă la necesitatea de reformare profundă a organismului militar (chiar dacă necesitatea respectivă se transformase în planuri negociate la sânge cu aliaţii noştri din NATO şi ulterior asumate de noi, militarii, dar şi de ei, politicienii) şi, în al doilea rând, sătul de lipsa de valoare şi servilismul politic al unei părţi dintre cei care erau chemaţi să ne reprezinte, să ne conducă, să apere interesele instituţiei şi ale slujitorilor ei (nu pe ale lor) şi să se bată pentru ele (aş!). Şi nu „am întins mâna la miliard”, aşa cum nu au întins mâna niciunii dintre noi. Ni s-a aplicat legea, domnule preşedinte! Legea în vigoare la momentul respectiv, o lege pe care nu noi am iniţiat-o, nu noi am aprobat-o şi nu noi am promulgat-o! Nu am fost şi nu suntem milogii nimănui, domnule preşedinte, şi pentru umilinţa la care ne-aţi supus nu numai pe noi rezerviştii, dar prin noi şi prin legea pensiilor în care militarii sunt neica nimeni, şi pe cei activi, ar trebui măcar să ieşiţi în faţa naţiunii şi să vă cereţi scuze , dacă nu chiar, într-un gest de supremă înţelepciune şi de bun-simţ, să demisionaţi. Da! Aţi greşit grav faţă de noi, o parte din cetăţenii României care plătesc şi salariul dumneavoastră şi al „şefului mafiei personale a lui Adrian Năstase”.
Şi mai este o categorie. Cea a oamenilor fără valoare pentru armată (beţivi, indisciplinaţi şi/sau proşti). Rebuturi pe care le are fiecare subsistem al societăţii, nu numai Armata sau Jandarmeria sau Poliţia. Şi care au plecat şi ei, beneficiind unii de pensie şi de salarii compensatorii. Da, se mai fac greşeli. Unele se plătesc, altele nu, dar şi dumneavoastră spuneaţi că sistemul este imperfect. Şi aş mai include la acest capitol jigodiile. Adică unele persoane neapărat din conducerea „ministerelor militarizate” şi structurilor subordonate, pe care alaltăieri le-am văzut în uniformă, iar ieri în civil, dar ocupând uneori chiar acelaşi birou luxos, şi, cu siguranţă, având în cont „miliardul”. Pe ăştia, făcuţi evident de clasa politică sau măcar cu ştiinţa ei, nu i-a mai amintit nimeni. Dar noi nu uităm şi mai ştim şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru apariţia legii care interzice cumulul pensiei cu salariul. Şi iată un alt exemplu de cum, pentru a stopa un abuz, s-a lovit în pensionarul militar cu 1.500 lei pensie care, învăţând copiii istorie la Cuca-Măcăii, a fost obligat să plece acasă sau în străinătate la cules capşuni şi să renunţe la cei, să zicem, 500 lei în plus pe munca lui.
În al treilea rând, nu pot să înţeleg cum dumneavoastră, cel chemat să lucreze pentru unitatea poporului român şi cel care clamează că o face (a se vedea discursul dvs. de azi de la Iaşi), poate să încerce să semene vrajba între rezervişti, între militarii activi şi rezervişti, între militari şi societatea civila şi mă opresc aici nu pentru că nu mai sunt astfel de situaţii, dar cred că este suficient şi nici nu vreau să lărgesc sfera discuţiei. Uneori, şi este trist, chiar prea des, aveţi succes. Pentru moment, nu pot decât să sper că, în ceea ce ne priveşte pe noi militarii, nu o să reuşiţi.
În al patrulea rând, ultimul şi este şi unicul punct în afara problematicii militare, dar pe care ca cetăţean îmi permit să vi-l semnalez, invocaţi ca sursă a nenorocirilor care lovesc poporul român criza, şi ca una dintre modalităţile de a depăşi dificultăţile, solidaritatea socială. O să vă mire, dar sunt de acord, domnule preşedinte! Cu toate acestea, nu mă voi alinia unui efort care înseamnă că eu, un cetăţean oarecare, să mă solidarizez, iar alţii nu. Nu pot să fiu de acord să se solidarizeze numai bugetarii, angajaţii firmelor cu capital privat şi pensionarii, asistaţii social, „mămicuţele şi bebeluşii”. Aş vrea să văd că se solidarizează şi datornicii cu TVA la stat, cei care nu plătesc contribuţiile la fondul de asigurări sociale (fondul de unde se plătesc pensiile), cei vinovaţi de infracţiuni economice, patronii/angajatorii din privat, toţi cei pe care statul se face că nu-i vede că nu plătesc impozite de niciun fel. Aş vrea să văd că statul poate să diminueze contrabanda, frauda şi furtul şi încă atâtea altele. Unde este dreptatea în România, domnule preşedinte?

Închei aici cu părerea de rău că aţi mai ratat o ocazie (comunicatul dvs. din seara zilei de 23 ianuarie) de a fi un adevărat comandant pentru militari şi un adevărat preşedinte pentru poporul său. Acolo unde am sperat că vom găsi înţelepciunea şi dreptatea, nu am găsit decât umilinţa, dezbinarea şi lipsa de soluţii în problema fundamentală a apărării demnităţii şi onoarei militare, principiilor fundamentale de drept şi unităţii naţiunii. Păcat!

Pentru că protocolul îmi impune, dar fără să vreţi să ştiţi ce este în sufletul meu,
Am onoarea să vă salut, domnule preşedinte!

Colonel (r) Daniel-Horia ILIE

P.S. Pentru că ne-aţi umilit public, această scrisoare este, la rândul ei, o scrisoare deschisă.