Semne bune anul are?

Da, e o întrebare, căci tot ce se întâmplă la noi şi în lumea întreagă este, mai mult ca niciodată, sub semnul întrebării. Realităţile, ori pe unde întorci capul, sunt halucinante. Încă de anul trecut a început mascarada invaziei musulmane, care, pe lângă adevăraţii refugiaţi de război sirieni, foarte puţini la număr, cuprinde populaţia arabă din aproape toate statele locuite de această seminţie, binecuvântată de Allah, dar nu şi de Dumnezeul creştinilor, creştini pe care cei dintâi i-au trecut, de când lumea, prin foc şi sabie, în beneficiul răspândirii Islamului.

Ciudate sunt nu numai resorturile acestei invazii la care participă în mare majoritate bărbaţi tineri, tocmai buni să pună mâna pe arme şi să-şi apere pământul natal de orice ar crede ei că ar constitui un pericol pentru ei şi familiile lor. Căci mult mai ciudată e atitudinea binevoitoare a principalelor state UE şi explicaţiile delirante pe care i le dau Frau Merkel, juna nudistă de altădată de pe litoralul românesc, şi, în umbra ei, fără pic de orgoliu personal sau naţional, Monsieur Hollande, neputinciosul conducător al unui stat care, acum două secole, moderniza Europa. Prin comportamentul lor bizar, cei doi măscărici au condamnat deja la dispariţie ceea ce părea să fie un vis frumos, Uniunea Europeană. Iar ultima declaraţie abracadabrantă a unui oficial german, Sigmar Gabriel, nimeni altcineva decât adjunctul cancelarului, este că închiderea frontierelor pe tot continentul – în faţa invadatorilor, desigur – „ar duce la o catastrofă economică”. Deci nu invazia propriu-zisă este factorul declanşator al dezastrului, ci oprirea ei. La auzul unei asemenea enormităţi devenim visători şi ne întrebăm dacă pe la casele de nebuni nu cumva e plin de oameni sănătoşi.

În rest, marile puteri îşi fac jocul lor în Siria, focarul întregii comedii la care asistăm, iar cei care suferim suntem noi, deşi nu totdeauna din cauza lor. La finele anului trecut ne-am procopsit cu un guvern de tehnocraţi, în general de obedienţă sorosistă, forţă externă care dă impresia că trage sforile şi pe la Berlin sau Paris, predicând obligaţia europenilor de-a accepta anual câte un milion de musulmani. Nu mai pierdem vremea pronunţându-ne asupra mişcărilor subterane care au făcut posibilă în sfârşit instalarea „guvernului meu” iohannist, mai interesantă e trecerea în revistă a câtorva dintre „realizărili” (vorba lui Ceauşescu) lui.

În mod absolut de neînţeles, Cioloş a preluat ad litteram bugetul întocmit de guvernul atât de condamnat şi într-adevăr condamnabil al lui Ponta, codul său fiscal şi toate celelalte mânării legislative ale demisionarului pesedist. Noul premier l-a luat ca mână dreaptă pe nimeni altcineva decât un pesedist dat drept mare speranţă a politichiei, Vasile Dâncu, suspectat de multă lume că ar fi om al Serviciilor. Şi aici am atins punctul cel mai dureros al discuţiei, căci nu numai el, dar şi Cioloş, ca nepot al Vulpii celebre, şi însuşi repede dobânditorul de case Iohannis prezintă simptome ale aceleiaşi maladii, demne de luat în considerare. Astfel că în guvernare nu s-a schimbat nimic altceva decât nişte nume de marionete de pe la butoane, iar politica devastatoare pentru ţară, inaugurată de Ion Iliescu şi ai săi la începutul anilor ’90, continuă netulburată şi astăzi.

Nu cred că e cazul de înşirat toate exemplele, sunt bine cunoscute, astfel că e suficient să amintim doar ultimul pe tapet, intenţia guvernului, deocamdată, de a se descotorosi de Complexul Energetic Oltenia, aşa cum s-a descotorosit şi Bombonel de petrolul şi gazele româneşti, la vremea lui. Ca şi Iohannis, Cioloş s-a grăbit să meargă la pupat mâinile pe la Berlin şi Paris. Gestul în sine ar putea fi catalogat drept unul pur protocolar, dacă nu ar ascunde acte precum cel pomenit câteva rânduri mai sus, despre care nu ni se spune încă nimic.

Toate aceste fapte şi intenţii nu fac în fond altceva decât să accentueze impresia deja încetăţenită că România nu e decât o colonie oarecare a marilor puteri, cărora le oferă pe tavă toate resursele şi avuţia naţională, în schimbul a nimic altceva decât nişte schime aproape politicoase, sfaturi şi recomandări ce sună pentru CIOLANNIS ca nişte ordine care nu se pot refuza.