Semnificația și solemnitatea Floriilor: Intrarea Domnului în Ierusalim

”Așa cum știm din tradiția creștin ortodoxă, în Duminica Floriilor, Domnul nostru Iisus Hristos, purtat de mânzul asinei, este întâmpinat triumfal în cetatea sfântă a Ierusalimului cu ramuri de finic. Mulțimea oamenilor care îl primesc la porțile Ierusalimului pe Mântuitorul în Duminica Floriilor se explică prin vestea învierii Lui Lazăr, prietenul Mântuitorului, care se răspândise în popor, explică Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român, pentru Cotidianul.

Sâmbăta lui Lazăr

”Nu putem vorbi însă despre obiceiurile de odinioară ale țăranului român, dar și de cele pe care le mai păstrăm astăzi fără să amintim de Sâmbăta lui Lazăr, care precede, prefațează, Duminica Floriilor.

În această sâmbătă, femeile încă mai fac pomeni, iar în tradiția țăranului român sunt sărbătoriți trei Lazări, nu numai Lazăr cel înviat de Mântuitor, fratele Martei şi al Mariei, ci și Lazăr cel sărac, amintit în Evanghelie, precum și un anume Lazăr, numit și Lăzărel sau Lăzărică.

Neavând acces la cărțile sfinte, țăranul român le cunoștea doar în context ritualic, când erau citite în biserică sau cântate, la sărbători”, arată Criprian Voicilă.

Legende despre Lazări

”Există mai multe legende despre acest Lazărică sau Lăzărel, iar în paginile lui Simion Florea Marian, din volumul său clasic <Sărbătorile la Români>, reverberații ale acestor legende sunt întâlnite inclusiv în cântecele de Stea.

Într-o primă variantă a acestei legende, se spune că un copil pe nume Lazăr a vrut să mânânce plăcintă în această sâmbătă de dinaintea Floriilor.

Dar pentru că mama lui, ocupată fiind, cu torsul lânii, nu i-a împlinit dorința, copilul supărat și încercând să-i schimbe hotărârea a făcut tot ce i-a stat în putință, inclusiv să se tăvălească pe jos, cum fac mai ales copiii mici. Numai că băiatul se rănește în fusul mamei, iar rana îi pricinuiește moartea.

Într-o altă variantă, legenda amintește de un alt Lazăr, tânăr ciobănel, care a plecat cu oile și nu s-a mai întors acasă. El a murit după ce a căzut dintr-un copac încercând să scuture frunze pentru oile sale și a fost găsit de surorile lui care au început să-l plângă cu mare durere și bocete.

Legenda era mult mai întâlnită în Muntenia decât în alte zone și a produs chiar un mic obicei.

În Sâmbăta lui Lazăr, trei-cinci copile porneau din casă în casă cu așa-numitul Lăzărel. Una dintre ele, îmbrăcată în mireasă, cânta ceva asemănător bocetelor întâlnite în contextul funerar, iar celelalte formau în tot acest timp un fel de cerc în jurul ei”, arată sociologul.

Obiceiuri străvechi

”Sâmbăta lui Lazăr este un timp ritualic dedicat cumva și memoriei celor din neamul nostru care au pășit dincolo, în veșnicie.

În Muntenia, gospodinele împărțeau mai ales plăcinte, ca semn de luare aminte la sfârșitul săracului Lazăr, dar dădeau de pomană și pâinișoare din grâu. Mai în trecut femeile, împărțeau, tot pentru sufletele morților, miere, mai ales familiilor care aveau copii. O puneau în câte o ulcică, peste care așezau un colac, cei mai bucuroși fiind, desigur, copiii”, spune Criprian Voicilă.

”Tot în această zi româncele de pretutindenea fac şi copturi şi mai cu seamă plăcinte, cari le împărțesc apoi de pomană, anume ca să nu pățească şi ele cum a pățit mama lui Lazăr, care a murit de dor de plăcinte, sau cel care n-a voit să dea lui Lazăr cel sărac nici măcar o gură fărmâtură de pâne de pe masa sa ca să-şi potolească foamea…În ziua aceasta e bine de dat de pomană încă și de aceea că fratele lui Lazăr cel sărac n-a fost bun la inimă şi îndurat, măcar că era destul de bogat, atunci cel puțin noi (…) să dăm pentru cei sărmani, căci, făcând-o aceasta, cel sărac cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre”. (Simion Florea Marian,  „Sărbătorile la Români”).

”Evanghelistul Luca (21, 1-11) ne spune că Domnul nostru Iisus Hristos când a intrat, după învierea lui Lazăr, în lerusalim, a fost de către partea cea mai mare a locuitorilor acestui oraş întâmpinat cu rămurele verzi de arbori şi mai ales de finic. Deoarece însă în părțile noastre nu cresc finici, de aceea românii întrebuințează, în loc de rămurele de finic, rămurele verzi de salcie(…)care înfloreşte tocmai pe timpul acesta şi ale cărei flori se numesc mâţişoare. Sub cuvântul mâţişor (…) înțeleg românii din Bucovina floarea salciei”. (Simion Florea Marian, ”Sărbătorile la Români”).

Rămurele verzi de salcie

”Încă se mai păstrează obiceiul ca în Duminica Floriilor să se împartă mâțișori, ramuri de salcie cu muguri proaspeți, pe care fiecare creștin îi duce acasă, unde îi pune la icoană. Și în trecut, țăranul român credea, de pildă, că acești mâțișori sfințiți feresc tot anul de trăsnet casa în care se află sau că pot vindeca un copil care suferă <de speriat> dacă este afumat cu acești mâțișori”, explică sociologul.

Salcia, în legendele românilor

”În trecut ca și astăzi, în Duminica Floriilor, lumea mergea la biserică, iar la sfârșitul slujbei, după cum spuneam, preotul împărțea mâțișori de salcie sfințită.

În legende, multe dintre ele versificate, este evocată Maica Domnului, care înștiințată de  răstignirea lui Iisus, fiul său, pornește în căutarea Sa.

Purtând <opinci de fier> și <toiag de oțel>, aflăm că întâlnește în drumul său tot felul de ființe și personaje și ajunge și la malul unei ape mari, peste care nu avea cum să treacă. O salcie se va face pod  aplecându-se peste apă, astfel că Maica Domnului reușește să treacă de partea cealaltă a malului.

Maica Domnului o va binecuvânta, astfel, să nu se facă niciodată cărbuni, adică să nu fie arsă, folosită ca lemn de foc, dar și să fie sfințită an de an și dată spre binecuvântare în biserici.

 ”Cauza de ce întrebuințează la această ocaziune numai rămurele de salcie, adecă mâţişoare, şi nu şi de alți arbori, se vede din următoarea legendă din Muntenia(…) <Pe când era Iisus Hristos răstignit pe cruce, Maica Domnului a auzit şi a încălțat opinci de fier, a luat în mână toiag de oțel şi a plecat plângând ca să găsească pe lisus(…)Apoi mergând mai departe a dat peste o apă, la marginea căreia se afla o salcie, și i-a zis să se facă punte peste apă. Salcia a ascultat, s-a prefăcut în punte, şi Maica Domnului, trecând peste dânsa, a binecuvântat-o(…)>.(Simion Florea Marian, „Sărbătorile la Români”).

Peștele, element ritualic

Intrarea Domnului în Ierusalim este a doua zi din Postul Paștelui, după Buna Vestire, în care Biserica acordă dezlegare la pește.

”Peștele este un alt element ritualic încărcat de semnificații, fiind foarte prezent în narațiunea Sfintelor Scripturi. Înmulțirea peștilor și a pâinii, alegerea primilor apostoli din rândul pescarilor și avem și acele scene extraordinare, inclusiv scena în care Domnul nostru Iisus Hristos, Înviat, îi așteaptă pe ucenici, la malul mării, cu pește fript… În primele veacuri creștine, imaginea peștelui apare pretutindeni.

Dar în limba greacă cuvântul pește, IHTIS, reprezintă o prescurtare a sintagmei Iisus Hristos Fiul  lui Dumnezeu Mântuitorul, ”Iisous Christos Theou Yious Sotir”.

În primul secol după moartea lui Iisus, creștinii erau prigoniți și fiind nevoiți să se întâlnească pentru a putea participa împreună la Sfânta Liturghie, fără să se expună, ei foloseau simbolul peștelui.

Imaginea peștelui apare scrijelită pe pereții peșterilor sau al spațiului respectiv indicând locul de întâlnire, iar sensul de mers spre care trebuiau să o ia creștinii era indicată de orientarea capului peștelui.

Procesiunea de Florii

”Procesiunile, ca fapt cultural, de Florii, sunt de dată relativ recentă. În tradiția poporului exista acest obicei ca, în fiecare biserică, preotul, la sfârșitul Liturghiei, să împartă acești mâțișori de salcie sfințiți și pe care ducându-i aveau marea credință în puterea sacră cu care a fost investită la biserică.

Acest fenomen semnifică un gest de mărturisire a credinței, arătând că ea este vie, că nu este de domeniul trecutului, că nu este exponat de muzeu și că învățătura rămâne în continuare vie, în pofida lumii desacralizate în care trăim.

De altfel, dacă ne uităm la statistici, românii sunt creștin-ortodocși în proporție de peste 80%”, spune sociologul.

Metafora Sântului Apostol Pavel

”În Săptămâna Mare ne amintim de metafora Sântului Apostol Pavel, care îl aseamănă pe creștin cu un atlet al lui Hristos.

Viața noastră este, de fapt, ca o alergare spre linia de final, creștinul uzând de toate mijloacele pe care i le pune la dispoziție Sfânta Tradiție – post, rugăciune, spovedanie și mai ales împărtășanie.

În Săptămâna Mare, mulți creștini se mai spovedesc încă o dată, după ce au făcut acest lucru și la începutul postului, având convingerea de a primi dezlegare de la duhovnicul lor pentru a se împărtăși cu trupul și sângele lui Hristos.

Ne unim cu Hristos respectând cele 10 porunci, purtându-ne cu dragoste față de aproapele nostru, postind, rugându-ne, însă comuniunea completă este atunci când primim trupul și sângele lui Iisus Hristos.

În sens ortodox, această împărtășire nu este una simbolică, ci reală, adică L-am primit pe Iisus Hristos în trupul și în sufletul nostru. Întreaga viață spirituală, duhovnicească, a creștinului este un efort continuu de a se uni cu Hristos”, explică Ciprian Voicilă.

Vinerea Mare, vinerea Seacă

”În Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, vor fi slujbe specifice în biserică, Deniile, seara, până în Vinerea Mare, când se va cânta Prohodul Domnului, dar sensul lor este să conștientizăm cât de îndepărtați suntem de Dumnezeu.

Creștinii mai râvnitori ajunează în prima zi din Săptămâna Mare și mulți în Vinerea Mare, numită în popor și Vinerea Seacă…

Se credea, încă din vechime, că așa cum va fi de Florii vremea, însorită, frumoasă sau dimpotrivă întunecată, așa vor fi și zilele pascale”, conchide sociologul Ciprian Voicilă.